Luna trecută a murit Otto Mühl, un artist austriac controversat, a cărui faimă s-a datorat concepțiilor sale artistice extreme, dar și anilor petrecuți în închisoare sub acuzația de sex cu minori. Recuperarea sa artistică pare să se petreacă rapid. În ultimii ani Muzeul Luvru a găzduit două expoziții Otto Mühl, după decenii întregi de absență, iar luna aceasta piețele de artă modernă anunță creșterea cotei sale cu 113%.
Totuși, Otto Mühl nu este doar un produs al modernității în latura sa cea mai șocantă, ci și un exemplar recent și tulburător de utopist social. Modul în care viziunea unui individ devine fenomen social este întotdeauna misterios și vrednic de investigat, mai ales că la mijloc se află un artist – cu care tindem să empatizăm mai mult decât cu un politician.
Profilul intelectual al lui Otto Mühl indică un om cult. A studiat istoria și literatura germană la Viena, și-a continuat apoi studiile la Academia de Arte Plastice din Viena și a lucrat câțiva ani de zile ca art-terapeut într-un cămin de copii cu tulburări emoționale. Definitorie pentru biografia sa artistică este afilierea la grupul numit „acționist” de la Viena, alături de Günter Brus, Hermann Nitsch și Rudolf Schwarzkogler (anii 1960-1970). Acționismul și-a propus distrugerea picturii tradiționale și implicarea în acțiuni artistice radicale. Cu alte cuvinte, și-a dorit ca arta să treacă de pe pânză în viață. Un concept care se regăsește și în performance art, desigur, doar că acțiunile artistice ale lui Otto Mühl și ale colegilor săi s-au remarcat printr-o violență și obscenitate extreme. În ziua în care a înțeles că pânza este insuficientă, Otto Mühl a luat un cuțit, a sfâșiat pânza, a călcat-o în picioare și și-a îndreptat ochii spre corpul uman. Corpul uman a devenit noua „pânză” a artistului, iar „culorile” aruncate peste el au început să vină dintr-o zonă complet non-artistică: făină, plastic, ciment, cenușă, mucuri de țigări, marmeladă, pene etc. sau dintr-o zonă eminamente scatologică: lichidele și excrețiile corporale. „Sculpturile” umane și filmele lui Otto Mühl sunt greu de privit fără să-ți reprimi repulsia și dezgustul.
Ideea că viața însăși trebuie să fie o operă de artă a fost dusă însă mult mai departe de atât. Inspirat de afirmația psihologului Wilhelm Reich că „familia este fermentul tuturor bolilor” și dorind să se împotrivească tabuurilor sociale, Mühl a întemeiat în 1972 o comunitate anti-autoritaristă care a devenit proiectul său de căpătâi. Comuna de la Friedrichshof a durat 20 de ani și a avut 700 de membri în anii ei cei mai buni. Principiile de bază ale comunei erau sexualitatea liberă, proprietatea comună și educarea colectivă a copiilor. Membrii comunei purtau părul tuns scurt (ca reacție împotriva pletelor hipioților) și salopete cu dungi albastre. Mühl a încurajat experimentele sexuale (copiii erau crescuți la comun, nu în familii nucleare), dar și exprimarea artistică a indivizilor (prin pictură, sculptură sau performance-uri publice extatice). Un adevărat experiment social! Și un material uriaș de studiu astăzi pentru psihologi. Comuna de la Friedrichshof a început să fie disfuncțională în momentul în care membrii au ajuns la conflicte deschise pe tema sexualitate liberă/familie, proprietate colectivă/proprietate privată, iar Otto Mühl a fost condamnat la 7 ani de închisoare sub acuzația de sex cu minori. În cele din urmă, comuna s-a dizolvat, cu excepția unui nucleu credincios care l-a urmat pe Otto Mühl în Portugalia și a continuat să-l considere un lider până la sfârșitul zilelor sale. Există două documentare care investighează povestea acestei comune: The Children of the Commune (2009) de Juliane Großheim și Meine Keine Familie (2013) de Paul-Julien Robert, un tânăr care a crescut de mic copil în comuna de la Friedrichshof.
Într-un interviu târziu, Mühl a recunoscut parțial eșecul comunei sale; proprietatea colectivă a declarat-o o formă socială inadecvată, iar monogamia și libertatea sexuală a socotit că trebuie cumva combinate. Din fericire, Mühl nu a mai avut timp de experimente. Copiii crescuți în utopia lui sunt acum împrăștiați prin lume, unii din ei încercând să depășească traumele suferite la Friedrichshof, alții încă indeciși dacă ce li s-a întâmplat a fost o oroare sau o binefacere. Să nu-i privim însă cu compasiune. Noi înșine suntem copiii unor utopii politice trecute și, vai!, părinții unor utopii viitoare. Căci principiile de bază ale comunei lui Otto Mühl flutură pe buzelor celor mai progresiști semeni ai noștri, și nu știm încă ce artiști ne vor modela percepțiile cu patimile lor artistice.
