De la romantici încoace (sau poate chiar mai devreme?), iubim rebelii. Sub orice formă: pirați, haiduci, revoluționari, rockeri, nonconformiști de toate soiurile. E adevărat că este tot mai greu să fii rebel în ziua de azi, când revolta/underground-ul sunt și ele un fel de mainstream intelectual. Plus că rebelul postmodern seamănă mai mult cu un activist afiliat unor minorități: luptă împotriva OMG-urilor/discriminărilor/corporațiilor/încălzirii globale etc., devenind varianta probabil cea mai soft a rebelilor din toate timpurile.
Rebel, rebel,/You’ve torn your dress/And your face is a mess… Iubim rebelii, dar rebelii tineri. Nici nu s-ar putea altfel, tinerețea e marele mit al lumii noastre. Dar ce se întâmplă cu rebelii când îmbătrânesc? Îi degradează timpul? Le fură avântul/furia/radicalitatea? Cui se (mai) împotrivesc? Cum fac față greutății propriei legende? Cu rebelii vechi treaba era mai simplă, mureau tineri și deveneau subiect de epopei orale. Și partizanii noștri din munți, ultimii rebeli politici români, au sfârșit violent, salvându-și legenda. Rebelii postmoderni au însă o mare problemă: mass-media tinde să și-i asume, iar ei își iubesc prea mult imaginea pentru a o lepăda ca pe o haină veche. Rockerii bătrâni țin la plete și geci de piele (sau apariții topless, ca Iggy Pop) ca la însemnele regalității lor. David Bowie a reușit să enerveze Biserica Catolică la 70 de ani, dar pare totuși pierdut printre fantomele trecutului în cel mai recent hit al său, Where are we now. De partea cealaltă a ecranului, Batman, Superman sau Jack Sparrow visează să fie inutili și să-și consume restul zilelor departe de misiuni periculoase. Între rebelul care tânjește după anonimat și rebelul care își poartă cu emfază însemnele fostei tinereți furioase, mai avem ceva de așteptat? Există rebeli autentici la bătrânețe? Cum arată și cum vorbesc lupii bătrâni?
Nu sunt sigură că se poate găsi o regulă, dar radicalitatea interioară este una din condițiile de căpătâi pentru a „mirosi” un exemplar autentic. Dar nici ea nu este de ajuns (mie, cel puțin, nu îmi este). Pentru a găsi exemplarele cu adevărat explozive, ar mai fi ceva în plus, articulat foarte bine de G. K. Chesterton: ”The only really practical type of a rebellion is that which is also a repentance. All real reform springs from this sense of something wrong, not only in our surroundings, but in ourselves.” Aici cred că ne putem bloca cu toții. Majoritatea covârșitoare a rebelilor din toate timpurile funcționează exclusiv pe furia împotriva a ceea ce e strâmb în afară, nu înăuntru. Mai mult, furia împotriva ta însuți e periculoasă și de neînțeles: periculoasă pentru că poate aluneca în depresie, adică acolo unde se îndreaptă fără împotrivire toate micile/marile noastre dezamăgiri și tristeți; și de neînțeles, pentru că suntem obișnuiți să ne cultivăm self-esteem-ul și să ne retușăm permanent imaginea. Cui îi trebuie motive pentru a se flagela interior? Și la ce bun?
În nodul acesta de întrebări cred că se află un bun început, și fiecare ne putem căuta pe cont propriu rebelii pe care îi admirăm. Ei există, trebuie doar să ne rafinăm criteriile de căutare, ca un computer inteligent. Las spre meditare o poveste veche despre un tâlhar (nu pentru că aș avea o slăbiciune pentru rebelii retro, ci pentru că povestea lui se întinde și pe orizontală, și pe verticală). Se numește Moise Arapul (sau Etiopianul), este negru ca orice exemplar autentic de etiopian și fioros ca un prădător. O anumită întâmplare dramatică (despre care nu știm mai nimic) îi provoacă un șoc profund, care îl azvârle din lumea interlopă în lumea la fel de marginală a pustnicilor din fierbintele deșert egiptean. Faima de rebel continuă să-l urmărească și după ce se pustnicește, căci atunci când o bandă de tâlhari pătrunde în coliba sa, aceștia descoperă cu stupoare că au nimerit cum nu se poate mai greșit: în fața lor se află vestitul Moise, a cărui forță fizică a rămas intactă. Îi leagă pe toți fedeleș și îi duce ca pe un sac de paie în fața celorlalți călugări, întrebând ce să facă cu ei. Toți cad de acord să le dea drumul, iar Moise se supune lor. Totuși, atunci când peste Moise și ceilalți călugări năvălesc nu tâlharii, ci barbarii, un fel de next level în sălbăticie și violență, Moise renunță la orice împotrivire. Ceva din interiorul lui îi spune că a sosit vremea să-și ispășească propria violență trecută. Și, spre uimirea celorlalți călugări, care se pregăteau să fugă din calea barbarilor, Moise face un ultim gest rebel: rămâne pe loc și așteaptă sabia providențială. Văzându-i cerbicia, încă șapte frați decid să rămână cu Moise și să piară.
Știm acest lucru de la al optulea frate, care a privit totul din spatele unui butoi. Căința autentică este radicală și molipsitoare, dar iată că se ia doar de la rebel la rebel.
