…vine vânăt ucigaș, și ține-n mâna dreaptă cuțitaș

Se spune că un țăran era păstor la oi și, văzând la câmp o femeie care avea în pântece, și-a zis: voiesc să văd cum stă pruncul în pântecele ei. Și despicând-o, a văzut pruncul.

Întâmplarea asta mi s-a întipărit adânc în minte când am citit-o prima oară. Se găsește în Patericul egiptean, la numele avvei Apollo. Cruzimea poveștii, de o modernitate surprinzătoare, pare puțin nelalocul ei între pildele vechi. Mi-am amintit de ea văzând mica inflamație pe tema expoziției The Human Body de la Muzeul Antipa.

În mod cert, să vezi ce e înăuntru reprezintă poate una din cele mai vechi curiozități ale omului. E curiozitatea copilului care desface straturile de ambalaj colorat pentru a găsi surpriza frumoasă și bine ascunsă. Despicăm țesuturile și fâșiile de carne, cu dorința secretă de a afla mai multe despre noi. Cum suntem alcătuiți? De ce aglomerația asta infamă de tendoane, intestine, artere și oase se poate mișca atât de grațios? Unde e punctul în care nevăzutul se articulează pe materialitatea grosolană?

Nu știu dacă vizitatorii expoziției cu pricina au aflat mai multe despre om decât știau (sau nu) înainte. Deși poate ajunge cu bisturiul sau vreun aparat imagistic sofisticat în interiorul pacienților, nu cred că un doctor ar putea spune cu mâna pe inimă că știe mai multe despre om decât un simplu muritor de pe stradă. Prin forța împrejurărilor, am cunoscut mulți copii cu probleme și am întâlnit mulți doctori neurologi. Majoritatea își manifestau perplexitatea în fața modului misterios în care se manifestă creierul uman. Medicul care se îngrijește de fetița mea mi-a mărturisit la un moment dat că suprinzător nu i se pare faptul că toți acești copii cu dizabilități nu funcționează: surprinzător i se pare faptul că funcționăm noi, toți ceilalți. Surprinzător este că sub pielea noastră se petrec sincronizări uluitoare, de care nu suntem conștienți și pentru care nu suntem recunoscători.

Căci da, excursia în măruntaiele trupului ne poate dezvălui un mecanism perfect, infinit mai performant decât un computer, dar de o înspăimântătoare autonomie. Nu avem nici o contribuție la copilul care crește în pântece, nu putem să-i adăugăm sau să-i scoatem vreun membru, să-l înălțăm sau să-l micșorăm cu vreun centimetru, și nici nu putem să-i grăbim sau să-i încetinim dezvoltarea. Nu știm cum începe să respire sau cum să se miște. Noi înșine ne suntem străini, căci înăuntrul nostru organele au o viață separată, bat și pompează în ritmul lor egal, pe care nu-l putem decât cel mult deteriora, sau pe care ne închipuim că-l îngrijim.

Înflorim în lumina dimineții și ne scuturăm ca praful în lumina serii. Atlasele de anatomie nu ne ajută să trecem mai departe de seara care se așterne încet peste pielea noastră tot mai ofilită. Avva Apollo și-a satisfăcut curiozitatea științifică, dar „l-a lovit pe el inima și s-a umilit”.  A despicat în locul greșit: despicătura se cuvenea să fie făcută în propria inimă. Fără mănuși, fără formol, cu mintea golită și ochii mari. Cine ar putea povesti hăul care se deschide acolo?

„De după colțul ultim, din oraș,/Privește: vine vânăt ucigaș/Încins cu catifea cu guleraș/Și ține-n palma dreaptă cuțitaș:/Atât de scump, de palid, de golaș,/C-ai vrea să nu i te împotrivești și, laș,/Să-i vii cu inima în sufertaș,/S-o taie el ușure, ca pe-un caș…” (Leonid Dimov)