„N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”.
CIORAN
(2006-2012)
1
Sentimentul că, după copilărie, tot ce am trăit până acum ţine de un truc, de o fantasmă, de o i-realitate, ȋl am ascultând Do you remember al lui Phil. Sentimentul lui But now it’s too late, al lui Now it’s over şi deasupra lor doar anamnesisul obsedantei ȋntrebări: Tell me, do you remember? Sunt momente ȋn care nu mai ştiu cum să-mi rostesc umflătura dureroasă din piept, mă năpădesc amintiri parcă dintr-o altă viaţă, poate singura pe care am trăit-o cu adevărat şi aşa cum s-ar fi cuvenit, adică inconştient şi instinctual.
Am vocaţia nostalgiei. Am avut-o dintotdeauna, ȋncă de pe la 3-4 ani, când eram deja inamorat şi ridicol, blestemând timpul care pleca ducându-mi cu el iubitele niciodată avute, unele aflate ȋncă ȋn starea de pudră, altele ȋn starea de cretă, ȋntinse şi răsucite pe asfaltul din faţa blocului de pe Albac 6. Ascuns ȋn spatele multiplelor scenarii pe care mi le clocea mintea, ȋn spatele şorţurilor, care de care mai colorate, ale bunicii şi ȋn spatele păturilor de tăiţei, dansam la braţ cu Dumnezeu, mă ascundeam eu de El, nu El de mine, ha! Şi ȋl trăgeam de moaţe şi dansam! Abba: Andante, Andante.
Boala nostalgiei este un caz medical foarte complex. Am uneori noroc cu mizeriile de zi cu zi care nu mă părăsesc niciodată şi ȋmi ȋntind mereu mâna lor scorojită şi ulcerată, pe care o prind de cele mai multe ori, cu figura tâmpului care ȋnghite scârbit fiola de algocalmin privind ţintă spre linguriţa de zahăr. Căci fiecare carte, fiecare melodie ori imagine care mi-au fost cândva contemporane intră, dau buzna prin toţi porii şi mi se ȋmbrăţişează cu coastele – de mi le-ar vedea Nichita – cam ȋn zona umflăturii dureroase din piept. Nu, niciodată nu mă ȋnţeapă cum o făceau altădată splina ori apendicele. Ascultam cândva şi vocea aceea care ȋmi spunea, serile şi nopţile, că deh, lacrimile sunt un dar de Sus şi care mă ȋnfăşa ȋn aşternut cu harul vorbelor sale, dar pe mine mă interesa doar “deh”-ul acela… Pe dinăuntru, pulsam ca o reptilă ȋn captivitate.
Cât de dureros şi cât de ȋncărcat ȋncepe Believe al lui Elton! De câte ori nu m-am plictisit, copil fiind, ascultând-o; adormeam, gândind la noile şi la vechile planuri amoroase pe care le aveam, la temeri şi la bucurii care ȋmi frământau mintea de pe atunci. Dar melodia din casetofon, ȋntotdeauna acolo cu mine, ȋşi ducea notele mai departe, grave şi ȋncărcate.
2
Sentimentul că poţi renunţa poate fi, uneori, ȋnălţător.
Profesoratul, astăzi, pe un salariu de 6 milioane pentru un debutant, ȋl socotesc a fi o formă teribilă de manifestare a masochismului. Mai convenabil ar fi să ne biciuim singuri, o dată şi bine ȋn Piaţa Matei Corvin, cât să ne vindecăm de asemenea ispite, decât să inhalăm otravă 40 de ani de-acum ȋnainte.
Printre noile măsuri pe care aud că le-au pus deja ȋn aplicare mai-marii noştri se numără şi… eliminarea probei orale la literatură?! Şi ȋnlocuirea ei cu ce? Cu tehnici de comunicare şi stiluri funcţionale ale limbii? Mizerabilă măsură de mecanicizare şi de ȋndobitocire a individului, pornind de la nişte pretexte demne de Matrix. Evacuarea literaturii din anticamera probei orale de BAC este sinonimă cu vopsirea ȋn alb a tuturor originalelor lui Dali. De parcă toată ţara asta trebuie să scoată de acum ȋncolo pe bandă rulantă doar agenţi de vânzări, iar ȋnvăţământul să propovăduiască doar tehnici de argumentare! Vând, deci exist. Până la urmă, mi se pare normal: cineva tot trebuie să se ȋngrijească de vânzarea noastră cu tot cu haine, cu tot cu suflete. Hai să vindem tot, că doar totul e de vânzare! Şi mai lăsaţi-ne, dom’le, cu Eminescu ăla!
3
7 octombrie. Îmi pică ochii, ȋn timp ce zapez plictisit, pe un meci de Divizia B, gen F.C. Braşov – Concordia, ȋncheiat 2-0, şi mă conving ȋncă o dată că Liga a 2-a de fotbal de la noi nu ȋnseamnă altceva decât o luptă surdă şi amară, un spectacol de erori şi de grosolănii fotbalistice. Mai există, ȋnsă, şi surprize sau noutăţi plăcute, pe lângă jalnicele concursuri de degajare primitivă a mingii ȋn pieptul adversarului: Liga Profesionistă a dispus, ȋn sfârşit, obligativitatea echipelor din eşalonul secund de a avea ȋn echipa de start cel puţin un junior. Ceea ce ȋnseamnă o palmă sănatoasă şi binevenită peste frizurile gelate şi peste obrazurile groase ale patronilor de sifon care ȋşi plimbă turmele şi balega prin fotbalul românesc.
Dincolo, ȋnsă, de noutatea promovării juniorilor, eşalonul secund de la noi continuă să rămână acelaşi jalnic tablou al unui dinamism mimat, gol pe dinăuntru şi poticnit ȋn noroi, ȋn care doi urmăresc mingea şi, prin ricoşeu, niciunul nu o câştigă, ȋn care ȋntre forţă şi sclipire nu există probabil decât un singur secret: şmecheria.
4
Irina Petraş, ȋn Familia (nr. 1-2\2008) ȋl citează pe Marin Mincu: „Tendinţa supremă a oricărui critic este aceea de a ȋntemeia un sistem de semne acolo unde ȋn aparenţă nu există decât hazard şi a dovedi chiar sistematicitatea hazardului”. E clar: suntem condamnaţi la a produce sens. E un raport care nu mai ţine de litere, ci de teologie. Tot ȋn Familia (nr.7-8\2009), interesantă operaţie ȋntreprinsă de Gh. Grigurcu care ȋi numeşte pe cei trei „maeştri ai citatului asumat”, din eseistica românească: Călinescu, Negoiţescu, Steinhardt. Era şi firesc pentru trei cavaleri ai gândirii disjunctive.
5
Impresionat de o ediţie a emisiunii Replay ȋn care unul dintre cei doi moderatori, Marius Mitran, altfel un tip sobru, se străduieşte, vizibil incomodat de ochii ȋn lacrimi, să dea glas propriului său text compus pentru respectiva ediţie specială, pe tema fotbalului românesc al vremurilor apuse. Are dreptate omul, privind imaginile: bunicii sau taţii noştri sunt la TV. Sau nu mai sunt deloc.
Acelaşi Mitran, cu altă ocazie, de data asta invitat la TVR Info, despre starea actuală a fotbalului românesc: În ’98, când Hagi ne cerea statuie, România era pe locul III ȋn lume şi cap de serie la Campionatul Mondial din Franţa. Noi, ziariştii, zâmbeam ironic când Hagi ne avertiza că va veni o vreme când vom plânge. Acum suntem pe locul 65 ȋn lume şi ne luptăm cu Turkmenistan, Jamaica şi Burkina Faso.
Iată că şi statuile vorbesc, mai ales pentru cei care ştiu s-asculte. Cu atât mai mult cele neridicate ȋncă.
6
Meditaţie pe marginea următoarelor rânduri ale mult hulitului Dan Ciachir: „Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi ȋnşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, ȋn vreme ce operele respective rămân identice cu ele ȋnsele”. Dan Ciachir rămâne, ȋnsă, un autor pe care ȋl poţi citi cu interes, chiar şi atunci când nu eşti de acord cu el. Ideea de mai sus l-a preocupat şi pe Schmidt, acesta dezvoltând-o pe larg şi ȋn cu totul altă direcţie, ȋn impozanta sa lucrare „Grundriss der Empirischen Literaturwissenschaft”, unde se mută ȋntreaga responsabilitate a semnificării asupra cititorului şi se contestă cu tărie orice obiectivitate a conţinutului textual. Şi uite cum filiera kantiană şi postulatul „lucrului ȋn sine” revin la nesfârşit, punându-ne cu botul pe labe: nu suntem capabili a cunoaşte realitatea obiectivă, doar o experimentăm ȋn funcţie de echipamentul biologic cu care suntem ȋnzestraţi. Cu alte cuvinte, suntem naufragiaţi pe bune: hoinărim degeaba aşteptând ca regizorul serialului „Lost” să apară şi să strige: Cut! Thank you!
7
Paul Cernat, despre Enigma Otiliei, ȋn Modernismul retro… : „Otilia este indicele de modernitate artistică al romanului şi centrul luminos al lumii acestuia”. Straşnică formula! Aş spune chiar că modernitatea provine şi din faptul ca habar n-avem cine e Otilia cu adevărat şi probabil că nu o să aflăm niciodată. Fundamentându-şi romanul pe ȋnsăşi fluiditatea modelului ȋntrupat de capriciosul personaj feminin, pariind pe o variabilă şi pe o necunoscută, Călinescu a riscat enorm (sau n-a riscat deloc?). Otilia e relativismul ȋnsuşi, e f (x), ȋn care x e pe rând Pascalopol, Giurgiuveanu, Aglae, Felix, Stănică etc. Există, ȋn cartea lui Paul Cernat, foarte multă dorinţă şi intenţionalitate de a scrie altfel despre un roman uzat de clişeele criticii şi n-aş spune că i-a ieşit ȋntru totul autorului. Excepţia care confirmă regula – ȋnspre asta merge aici, până la urmă, vânătoarea după originalitate. Altminteri, o carte solidă, binevenită, excelent scrisă, poate uşor confuză ȋn unele formulări dar, mai presus de toate, necesară pentru aerisirea pivniţelor mucegăite ale criticii pe segmentul unui balzacianism călinescian predat alandala şi cât se poate de la kilogram ȋn şcoală, ba exclusiv ca modernism, ba exclusiv ca realism. Ce mai contează: punem rigla, aşezăm materialul clientului pe cântar şi rotunjim. Rotunjim ȋn neştire, tăind ȋn carne vie. Despre intenţionalitatea autorului, ȋnsă, adesea dejucată (ȋntr-un sens anume, chiar trădată) de către propriul construct, ar merita scrisă o carte separat, doar pe tema aceasta. De la Odobescu citire până la Rebreanu şi de la Călinescu până la optzecişti.
8
Sir Anthony Hopkins ȋn „Meet Joe Black”. Omul ăsta e genial. Magistral, colosal. Filmul ȋnsuşi e unul foarte reuşit, unele cadre, filmate parcă à la David Lynch, funcţionează la fel de bine ca opere de artă. Pelicula s-ar putea subintitula „Despre lucrurile nespuse”, ȋn deplin acord cu mesajul extraordinar pe care ȋl transmite. Un scenariu foarte riscant, care putea la fel de uşor să alunece ȋn melodramă ori ȋn kitsch, dar care porneşte, totuşi, de la teribila ȋntrebare: Ce faci când nu poţi rosti adevărul, chiar dacă ajungi să-l cunoşti şi să-i dibuieşti neverosimila carcasă? Ce faci când trebuie să mergi mai departe, să păşeşti mut şi absent şi să păstrezi taina? Spuneam că e un scenariu riscant, dar cu Hopkins şi cu Brad Pitt (excelent şi ȋn „Fight Club”, impecabil şi surprinzător şi ȋn „Inglorious Bastards”), rezultatul e remarcabil. Originalitatea filmului constă şi ȋn ideea unei misterioase dualităţi: toată lumea ȋncepe treptat, ȋnspre final, să ȋnţeleagă cum stau lucrurile, să afle adevărul, dar, pe de altă parte, nimeni, absolut nimeni nu ȋl mai rosteşte. Şi nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că e atât de evident. Îţi sare ȋn ochi imposibilul care devine posibil şi suntem foarte aproape de versurile lui Henri Michaux şi de concluzia uneia dintre anti-predicile lui Steinhardt: De ce vă miraţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte. „Meet Joe Black” este cel mai frumos film dedicat tăcerii. Însăşi Moartea ȋnvaţă ce e tăcerea. Tăcerea mare ȋnvaţă ce e tăcerea mică. Învaţă, altfel spus (ȋntorcând sintagma lui V. Fanache despre poezia lui Blaga), despre chipurile tăcute ale ne-veşniciei.