Înălţarea şi decăderea Şantierului Naval de la Galaţi

Mă întorc la Galaţi din an în Paşti, dar mereu găsesc câte ceva interesant. Ce ar putea să fie interesant într-un oraş de 300.000 de locuitori dintre care jumătate sunt şomeri?

Celor care au impresia că în afară de Combinatul Siderurgic (Mittal Steel) nu mai avem nimic, ţin să le amintesc că încă din timpuri „imemoriale”, pe când Galaţiul era doar un sat de pescari (sec. XV), localnicii, beneficiind de deschiderea spre Dunăre, îşi construiau tot felul de bărci.

Le-au trebuit gălăţenilor vreo 300 de ani până să adune toate magaziile şi atelierele de la malul Dunării într-un şantier naval în stare să construiască chiar şi corăbii din lemn. Gălăţenii trebuie să se fi bucurat destul de mult, pentru că şantierul era o instituţie care plătea salarii muncitorilor, ba mai mult, îi scutea pe aceştia de plata birului. Majoritatea muncitorilor erau, probabil, ţigani robi, dar odată angajaţi la şantier deveneau „slujitori domneşti”.

Bucuria nu a fost însă a tuturor gălăţenilor, pentru că în perioada respectivă (sec. XVII-XVIII) Poarta controla tot ceea ce însemna comerţ, dirijându-l spre Constantinopol. Partea bună, în schimb, era că otomanii obişnuiau să se războiască deseori cu ruşii în vremea aia şi, din nou spre bucuria muncitorilor de la şantierul naval, turcii nu s-au priceput niciodată la războaiele navale.

Astfel că flota otomană este înfrântă de nenumărate ori, mai ales între anii 1768-1774 şi 1787-1792, aşa că Poarta comandă construirea unor noi corăbii la Galaţi. Activitatea asta era bună pentru şantierul nostru, pentru că muncitorii căpătau experienţă pe care o puteau ulterior pune în practică pentru construirea, să spunem, unei flote personale a Moldovei. Mai ales că turcii, atunci când construiau o navă, aveau grijă să o echipeze cu cel puţin 40 de tunuri.

Partea proastă era că turcii nu obişnuiau să plătească nimic pentru aceste construcţii, lor plăcându-le foarte mult să primească mai degrabă tot felul de cadouri de la ţările mai pricăjite. Şi atât Moldova cât şi Ţara Românească erau pricăjite pe atunci.

Salvarea noastră vine în anul 1829, pe data de 2 septembrie, odată cu semnarea tratatului de pace de la Adrianopol, care prevedea libera circulaţie pe Dunăre (a mai durat vreo doi-trei ani până să fie chiar aşa) şi scutirea plăţilor către Constantinopol.

Galaţiul jubilează. Construieşte vase de comerţ de mare tonaj (300, 350 de tone era ok pentru vremea respectivă) pentru negustorii locali şi exportă contra cost pentru ţările de la Dunăre, beneficiind şi de faptul că produsele sale sunt foarte ieftine. Galaţiul putea construi un catarg pentru o corabie de 600 de tone cu 62 – 64 de franci, spre deosebire de Constantinopol (210 – 220 de franci).

În jurul anului 1860 a venit însă o nenorocire mai mare decât turcii şi ruşii, desfiinţând complet şantierul de la Galaţi. Nenorocirea purta pomposul nume de „motorul cu aburi”, şi îmi imaginez că nu era negustor şi afacerist gălăţean care să nu scuipe cu dispreţ pomenindu-i blestematul nume.

Partea nasoală la motorul ăsta era, pe lângă faptul că practic era peste puterile constructive ale fostului sat de pescari, că mai necesita şi un corp de metal la ambarcaţiuni. Austria s-a adaptat imediat inovaţiei, construind vapoare care au înlocuit anticele corăbii la care se pricepeau dulgherii gălăţeni atât de bine.

Spunem că nenorocirea se numea „motorul cu aburi”, dar am putea la fel de bine să o numim „progres tehnologic” sau, mai scurt, „progres”, pentru că motorul ăsta se adaugă unui lung şir de invenţii care nu i-au avantajat deloc pe români. Ar fi interesant de citit o istorie a progreselor care pentru unele popoare au însemnat regres, dar din câte ştiu nu există aşa ceva.

În fine, au trecut ani buni până când şantierul gălăţean şi-a revenit cât de cât, dar chiar şi atunci când lucrurile păreau să meargă bine, ne limitam la a repara ambarcaţiunile altor popoare. Vremurile de glorie trecuseră şi, în afara unor scurte perioade de relativă prosperitate, cum ar fi interbelicul, şantierul avea să şchiopăteze până la preluarea lui de către olandezi…