Sunt unii oameni destul de agitaţi care ne spun că în curând băncile și toate instituţiile vor dispărea și vom muri toţi de foame. Şi deci ar trebui să ne retragem într-o căsuţă la ţară, începând de… azi. Nu zic că sunt la fel de agitat, dar mi se pare că e o parte bună în tot acest “trend apocaliptic”.
Mai întâi, cei care pleacă din oraș nu sunt „ţărani” în sensul frumos și clasic al cuvântului, sunt o categorie foarte nouă de oameni care redescoperă ceva pierdut. Am putea spune simplist că redescoperă ograda și livada, dar mișcarea actuală spre natură și simplitate oferă mult mai mult: cursuri de arhitectură eco și permacultură, ateliere de meșteșuguri tradiţionale, o listă lungă de experienţe de reconectare foarte diferite de “conectarea” clasică despre care vorbeau în alte vremuri înţelepţii, doctorii sau poeţii.
Chiar dacă apocalipsa despre care e vorba nu va veni, ba chiar „mai ales” dacă nu va veni, observaţia mea e că mersul în natură pentru a învăţa ceva vechi și “fără petrol” e un lucru foarte util și interesant. Pentru că survival-iștii nu vorbesc doar despre a planta legume, au liste întregi de competenţe, care de care mai rustice, ce trebuie însușite: a-ţi procura singur energie electrică, competenţe de inginerie și tâmplărie, a găsi forme alternative de transport, a ști să comunici atunci când nu mai funcţionează reţelele de telefonie sau cum îţi dai întâlnire atunci când nu mai sunt mijloace oficiale de transport, ce conţine trusa de supravieţuire de 72 de ore până ce ieși dintr-o aglomerare urbană cuprinsă de panică, în cât timp înveţi bazele primului ajutor… ai impresia că ești pur și simplu pe Insula Misterioasă a lui Jules Verne!
Ei bine, toate acestea pot fi numite “competenţe post-apocaliptice”, pentru cei care le învaţă astăzi, în ruptură totală cu viaţa lor postmodernă dintr-un birou, o agenţie de publicitate sau o firmă de vânzări. Iar o astfel de competenţă, chiar dacă (e de sperat) nu își va juca niciodată rolul concret din scenariul tragico-futurist, poate juca un rol excelent, începând chiar de acum, de „reglator al vieţii personale a omului urban”.
Într-adevăr, trăim nepermis de mult într-o situaţie în care lucrurile de care depindem (credite, impozite, facturi) ne scapă printre degete. O lume complet virtuală nu doar în sensul de „internet”, dar și în ce privește toate resursele pe care le folosim. Fiind o lume virtuală, intangibilă, e sursă a unui mare stres. Marele stres, de fapt marea anxietate zilnică, nu vine de la agitaţia din metrou, ci de la tăcere: tăcerea ameninţătoare a circuitelor bancare sau informaţionale de care depindem, noi, familia, copiii, prietenii și viitorul. Niciodată nu ai sentimentul că ai ajuns la zero, sau că pornești de la zero, că poţi să controlezi până la capăt situaţiile cu care te confrunţi.
Şi atunci, importanţa unei competenţe post-apocaliptice e că aduce o zonă de liniștire, mai mult decât ocazia unei vieţi naturale sau bio. Mult mai important e sentimentul de control: fie că îţi iese roșia rotundă sau nu, că ai bătut cuiul drept sau strâmb, acolo în natură nu există alte riscuri decât cele care se văd, și pe care le poţi controla. Sigur, nu e nevoie să știi tot ce scrie în astfel de cărţi de “survival”, e suficient să alegi o singură competenţă. Un atelier de tâmplărie sau un curs de permacultură, iată șansa de a te deconecta complet de la personalitatea în “stare de risc”, de anxietate, până la urmă de „șoc mental” pe care toţi o purtăm, mai mult sau mai puţin, cu noi. E șansa de a uita efectiv, și în mod pozitiv, că lucrurile îţi pot fugi de sub picioare fără să miroși măcar „ce naiba s-a întâmplat”.
În general într-o consiliere profesională sfătuiesc pe oricine vine la mine să aibă o combinaţie de trei competenţe: teoretică (cel puţin o facultate), relaţională (networking), aplicativă (ceva practic, online, Photoshop, etc). De ceva timp încoace, îi sfătuiesc pe toţi să adauge o a patra competenţă, tocmai această competenţă “post-apocaliptică” (fără să o numesc neapărat așa). Ajută enorm, nu doar pentru că echilibrează mintea, psihicul și emoţiile, dar mai ales pentru că e ceva „din altă lume”, ceva care te conectează cu “o altă lume” și te ajută să relativizezi “toate astea de la birou și din drumul spre casă”, în mod pozitiv, fără băutură, fără droguri, fără gânduri negre, fără o tristeţe complet inutilă până la urmă pentru că absolut neproductivă.
Dacă nu uităm atent, e ceva ce fac toţi marii oameni de succes, bancheri care merg să facă sport extrem sau actori care fac kung-fu, etc. Poate că nu toţi avem bani ca să zburăm cu balonul spre o insulă pierdută ca Richard Branson, dar odată ce am ochit o căsuţă la ţară, ei bine putem să învăţăm acolo tot felul de chestii complet neproductive pentru CV. Pentru unii e șansa de a nu face un burn-out complet, iar pentru majoritatea e șansa de a regăsi un echilibru sufletesc atunci când revenim la munca zilnică făcută din cifre, obiecte și zâmbete, care până la urmă… azi există iar mâine nu mai sunt.
Da, viaţa noastră a devenit mai fragilă decât era ea cântată în Psalmi, am ajuns să depindem ca oameni, nu doar concret, fiziologic, dar și mental și emoţional, de lucruri care azi există iar mâine nu mai sunt, oare nu e cam teribilă situaţia? Iată de ce scenariile apocaliptice au un efect terapeutic foarte bun: ne ajută să punem lucrurile la loc, la punct, la adevărata lor valoare.
Să mai punem mâna pe o găleată cu apă rece de fântână.
Să mai dormim pe un pat strâmb care îţi îndreaptă într-o singură noapte doi ani de viaţă schimonosită prin metrouri.
Să regăsim iarba caldă și sălbatică care ascunde sub fiecare pas o pace sufletească imensă, de-a dreptul “urcătoare la cer”.
Iar seara să ne așezăm și să respirăm ușuraţi, cu adevărat ușuraţi, sub răcoarea prietenoasă a cerului înstelat, – singura bursă de valori care nu va cădea niciodată.
Nota. Cei care își dau demisia din joburi de top și se apucă de handmade, poate că nu au în primul rând o nevoie nesatisfăcută de creativitate, ci mai degrabă de regăsire a unei vieţi în care iei lucrurile de la zero și le duci acolo unde vrei tu, fără să își mai dea cu părerea, peste umărul tău, băiatul de la PR sau fata de la departamentul de creaţie. E doar o ipoteză printre multe altele.