În grupul de cercetători în care mă aflu acum am cunoscut o grecoaică din Cipru. Ca noi toţi, într-un fel sau altul, este un „scholar-gipsy”. Din loc în loc, în funcţie de burse, finanţări şi job-uri temporare, migrăm. Şi la fel ca noi toţi, conştient sau inconştient, alege teme în care se cercetează pe ea. Subiect după subiect, analizele noastre sunt o formă de incursiune în sinele propriu, în problemele cu care personal ne confruntăm. Zelele trecute, Konstantina Zanou ne-a spus o poveste. În fond, povestea ei: despre nostalgie, auto-exilare şi identitate naţională. O redau aici, în cuvintele şi înţelesul meu. Povestea unor biografii de început de secol XIX, a unor căutări personale, recuperate apoi în mituri naţionale. Mai mult însă, povestea unei schimbări de paradigme, în definirea noastră, a tuturor.
La începutul secolului XIX, insula Zante din Marea Ionică (azi parte a Greciei, la acea vreme teritoriu veneţian) a dat spaţiului mediteranean trei poeţi importanţi, cu parcursuri biografice similare, declaraţi toţi trei mai apoi „poeţi naţionali”. Dar „poeţi naţionali” ai două ţări diferite: Ugo Foscolo al Italiei, Andreas Kalvos şi Dionysios Solomos ai Greciei. În sine, acest lucru ar putea părea o simplă banalitate. Dar originile şi devenirile acestor oameni ne vorbesc despre hazard şi paradox în definirea identităţii culturale şi a apartenenţei naţionale.
Ugo Foscolo s-a născut în Zante în 1778, când insula făcea parte din Imperiul Veneţian. Mama sa era grecoaică, iar tatăl său venea dintr-o familie de veneţieni sărăciţi, care trăiau de câteva generaţii la periferiile Imperiului. Foscolo şi-a petrecut majoritatea copilăriei în Zante (cu o scurtă paranteză de 3 ani petrecuţi în Dalmaţia), iar la vârsta de zece ani, la moartea tatălui său, a fost dat în adopţie unor rude de origine greacă din partea mamei. Limba şi cultura în care a trăit de la 10 la 15 ani au fost unele fundamental greceşti. În 1793, pantru ani înainte de căderea Imperiului Veneţian, la vârsta de 15 ani, a părăsit pentru totdeauna Zante, mutându-se cu mama sa la Veneţia. În primii ani acolo, Foscolo avea să resimtă nostalgia „patriei” şi dificultatea barierei lingvistice. Treptat însă, Italia îi va deveni „patrie adoptivă” şi va începe să scrie poezie în această limbă, deşi unii filologi susţin că a continuat să scrie în greacă şi să traducă apoi în italiană. Textele lui relevă deseori un alt fel de „limbă”, pe alocuri greoaie şi exotică, de cele mai multe ori inovatoare. În 1798 publică Ultimele Scrisori ale lui Jacopo Ortis, operă care îl va consacra ca un poet major al vremii: povestea unui tânăr forţat să trăiască în exil dubla nefericire a pierderii patriei şi a iubitei, obligate să se căsătărească cu altcineva. După înfrângerea lui Napoleon şi ocuparea nordului Italiei de către austrieci, Foscolo se exilează la Londra în 1815, unde îşi va trăi ultimii zece ani, în sărăcie şi cvasi-anonimat. Jurnalele lui vor reproduce în aceşti ultimi ani disperatul sens al negăsirii unei patrii din Ultimele Scrisori ale lui Jacopo Ortis: “I fail to find a homeland as I look inside myself”.
Andreas Kalvos s-a născut în 1792 în Zante, din părinţi greci. La vârsta de 10 ani, părinţii au divorţat, iar el s-a mutat împreună cu tatăl său la Livorno. Nu avea să-şi revadă mama nicodată. Între timp, în 1799, Zante devenise protectorat ruso-otoman. În Toscana, Kalvos avea să-şi petreacă întreaga adolescenţă şi primii ani ai tinereţii, devenind cu bun cunoscător al limbii şi culturii italiene. Visul lui era să devină un nou Foscolo, la vremea aceea deja considerat un poet italian major. De altfel, între 1812 şi 1815, Kalvos avea să fie asistentul lui Foscolo, pe care avea îl va urma în exil la Londra. În Anglia, Kalvos întră în cercuri filoelenice şi treptat abandonează scrisul în italiană, iar în 1819 decide să compună primul său poem în limba greacă. În următorii doi ani, limba sa maternă, greaca, devina limba sa poetică. Odată cu izbucnirea revoluţiei greceşti, în 1821, Kalvos este din ce în ce mai implicat în cercurile filoelenice din Europa: Londra, Geneva, Paris, iar în următorii ani, va publica două volume de ode dedicate Greciei, care îl vor consacra „poet naţional”. Şi totuşi, ceva din biografia lui Kalvos urma să contrasteze cu titulatura care îi era conferită. Întors în Corfu în 1826, nu va mai scrie niciodată niciun vers, în greacă sau italiană. Iar în 1852, moment de întoarcere masivă a intelectualilor greci în patrie, Kalvos, „poetul naţional”, decide să se expatrieze la Londra şi refuză să mai aibă legături cu Grecia.
Cel de-al treilea poet, Dionysios Solomos, născut la rândul lui în Zante în 1808, grec de origine, avea să-şi petreacă majoritatea copilăriei în Cremona şi să îşi termine studiile universitare la Pavia, evident în limba italiană. Poemele sale vor fi de altfel mereu scrise sau adnotate în această limbă. În 1818, la vârsta de 20 de ani avea să se întoarcă în Zante şi îşi va petrece mai apoi întreaga viaţă în insulele Ionice. Ca şi Klavos, Solomos aspira de fapt să devină un poet italian. Dar în 1822, prietenul şi colaboratorul său, poetul şi omul politic Spyridon Trikoupis, îl va determina să ia o altă decizie: „Geniul tău poetic – îi spunea Trikoupis – îţi rezervă un loc special in Parnasul italian. Dar primele locuri acolo sunt deja luate. Parnasul grec nu şi-a găsit încă propriul Dante”. Începând cu acest moment, Solomos se dedică poeziei în limba greacă, iar în 1823 va scrie Imn Libertăţii, poem inspirat din Revoluţia greacă şi care va deveni imnul naţional al Greciei. Şi totuşi, Solomos va continua să privească spre Italia. Manuscrisele sale vor fi mereu adnotate în această limbă, iar unele poeme vor fi scrise în italiană şi apoi traduse în greacă.
O insulă, trei poeţi şi două naţiuni. Dar mai presus de tot, destine umane, istorii personale care i-au ghidat spre o ţară sau alta, spre o limbă sau alta. Aspectele bi-lingvistice şi bi-culturale ale acestor poeţi au fost îndelung ocultate. Era vorba până la urmă de “poeţi naţionali”. Unul Italian, dar cu origini greceşti, infuzat de cultura greacă şi cu un infinit sentiment al exilului, atât în Veneţia cât şi departe de ea. Cel de-al doilea Grec, crescut în Toscana, în limba şi cultura italiană, devenit conjunctural poet grec şi refuzând să mai scrie odată întors în „patria mamă”. Al treilea, autor al imnului naţional grec şi totuşi continuând să rămână ligvistic italian. Foscolo, Kalvos şi Solomos reprezintă drumul sinuos şi niciodată încheiat spre fixarea propriei identităţi. Revenind acum la Konstantina, sau la noi toţi, Foscolo, Kalvos şi Solomos sunt numai exemple pentru o schimbare a paradigmei în căutarea unei apartenenţe culturale sau naţionale: de la întreg la fragmentarium; de la o identitate la multiple identităţi; de la certitudine, la dileme.
Foarte frumos articol, Raluca!