Când spunem Thomas Hobbes ne gândim îndeobște la Leviatan, ori la contractul social, starea de natură, putere politică, suveranitate și așa mai departe. Departe de a fi un păcat sau o lipsă, această focalizare exclusivă mi-a marcat și mie prima parte a tinereții, mai întâi ca student pasager la Filosofie, apoi, mai aplicat și apăsat, la Științe Politice. Puțini știu însă că Hobbes s-a îndeletnicit și cu o destul de consistentă teorie a iubirii (deși ea nu s-a regăsit aproape niciodată în marile indexuri dedicate operei sale). Și tot atât de puțini s-au încumetat să semnaleze critica pe care o aduce Hobbes politicii romantismului. Foarte succint, filosoful nostru credea că pasiunile sunt rătăcitoare și subversive. Dragostea imaginată de el naște dorința de a imita maestrul, etalonul, și că o astfel de identificare emulatoare este în sine un potențial pericol la adresa ordinii sociale. Iată „sâmburele său erotic” pierdut prin masa nanolabirintică a fructului politic interzis!
Falsa identificare, erosul, romantismul, pot fi combătute după Hobbes tocmai prin acel contract social discutat în deja clasicul Leviatan. În locul tuturor acestora, el a încercat să așeze o formă mai sobră de atașament față de suveranitate. Și cum putea face asta dacă nu prin plasarea principiului temerii la baza imperativului de tip politic… Primatul puterii în înțelegerea pasiunilor: iată ce-l animă pe „Hobbes cel erotic”!
În Leviatan nu o să găsim explicit cuvântul „eros”, ci mai degrabă expedieri oarecari ale dragostei printre multe alte pasiuni. Și totuși, filosoful nostru se ocupă extensiv cu natura umană, așa că nimic nu este de neglijat. Un alt aspect pe marginea căruia putem specula este și acesta: Hobbes pretinde în Leviatan că noua lui știință politică este o ruptură fundamentală cu tradiția filosofiei politice clasice (Platon&ali). Trebuie în acest punct să ne amintim că dragostea și erosul erau totuși foarte importante, dacă nu chiar vitale, pentru viața politică a anticilor. Socrate fusese doar unul dintre mulții care coborâseră filosofia din empireu în cetate, în viața cotidiană a semenilor. Este totodată același Socrate care în viața privată se confesa apropiaților legat de expertiza lui în arta erotică (și pe care ar fi dobândit-o de la Diotima din Mantinea, cea ale cărei idei, în cele din urmă, au stat la baza conceptului de dragoste platonică). Dacă nu suntem încă pe deplin convinși de legătura dintre teme, să ne amintim din nou că în Republica ni se explică/ justifică politica în termeni de dragoste. Toate regimurile sunt modelate de dragostea din sufletul conducătorilor lor. Și tot dragostea, sub forma erosului, explică tranzițiile de la un regim la altul (mai ales când se vorbește despre patologia politică numită tiranie).
Hobbes repudiază această înțelegere politică a erosului. Mai întâi, el pare a nu fi de acord cu faptul că erosul reprezintă propensiunea către frumos sau nobil (într-o accepțiune transcendentă). Dar tot Hobbes admite că erosul nu poate fi dat la o parte pentru că vorbește practic despre dorința incarnată de putere a omului. Ceea ce, în fine, dorește Hobbes, este să realizeze o diminuare a puterii și scopului erosului, reducându-l la sfera limitată, privată, a sexului, plăcerii simple, eventual familiei. Așadar accepțiunea lui Hobbes asupra erosului nu este neapărat antierotică, ci mai degrabă antiplatonică. Eufemestic vorbind, filosoful englez reinterpretează noțiunea de eros ca parte extrem de importantă din sistemul său filosofic care respinge vechea știință politică (cea care, într-adevăr, era bazată pe interpretarea iubirii).
Receptarea plăcerii este extrem de importantă în gândirea lui Hobbes în sensul în care, legată de noțiunea de fericire, ea dictează o anumită configurație a omului chemat să se manifeste politic. Ba este chiar un pic mai sofisticat de atât: dorința hobbesiană este efortul de a scăpa de durere (suferință). Plăcerea lui este mai degrabă o aparență a dorinței. Simpla deplasare, simplul drum către obiectul râvnit, sau obiectul care poate satisface într-o oarecare măsură: asta este ceea ce Hobbes vede ca plăcut! Drumul, nu climaxul. Efortul, nu împlinirea lui. Iar suferința este dată de teamă, nu de dorință. Pentru Hobbes, erosul este prea puternic pentru a-l ignora și de aceea înfruntă acest concept în Elementele legii. Cu amendamentul că nu dorim plăcere de dragul plăcerii, ci doar pentru a scăpa de sentimentul morții. Plăcerea este prin urmare nimic altceva decât mișcare în legătură cu inima, organul nostru vital. După Hobbes, toți simțim un fel de impuls de a „păcăli” moartea, iar de aici decurge și nevoia noastră constantă de „a ne sări inima din piept” (mișcarea intensă, plăcerea, fuga de teamă prin aceste mijloace aflate la marginea hedonismului). Cu alte cuvinte, oamenii sunt atrași de opusul morții… oamenii vor să se simtă vii (sursa plăcerii). Gânduri poate întortocheate, dar incitante!
Tot Hobbes deplânge cumva imaginația romantică a poeților care dictase mare parte din galanteria dragostei și duelului în Europa secolului XVII. Asta ar putea afecta (după el) obligațiile politice și morale ale oamenilor. În accepțiune hobbesiană, poeții ascund adevărul pentru că nu spun de fapt ce anume face erosul unic: erosul trebuie definit prin nevoie! Între poftă trupească și eros, spre exemplu, Hobbes plasează un criteriu. El spune că erosul este (poate) un același tip de dorință ca pofta, doar că este limitat la o singură persoană – cea râvnită! Și mai precis, erosul hobbesian este înțelegerea acelei nevoi pe care omul a resimțit-o în persoana râvnită. O nevoie psihologică produsă de imaginație, și nu o dorință psihologică precum pofta trupească naturală. Cu alte cuvinte, este ideea de a avea nevoie de cineva (și doar acel cineva), precum și efortul depus pentru a-i obține dragostea.
Ceea ce face Hobbes (până la un punct, desigur) nu mi se pare foarte foarte îndepărtat de ceea ce Freud (la ceva mai multă vreme după el) specula a fi o formă de energie mentală cu care procesele și reprezentările sunt învestite. Mintea freudiană acționează pentru a elimina tensiunea. Mintea hobbesiană acționează pentru a elimina teama. În ambele cazuri, thanatosul este baubaul de care fugim cu toții. Evident, cei doi nu se întâlnesc în metodă și termenii fixării obiectului lor de cercetare. Dar ca logică inerentă, similitudinile nu sunt puține. După cum nu puține sunt și confuziile pe care le facem atunci când ni se pare că ne amorezăm din senin, prea abstract pentru a fi explicat și, eventual, involuntar. Să săpăm așadar mai abitir în adâncurile ființei pentru că se pare că întreaga noastră viață, de la cea politică la cea sexuală și psihică, atârnă de unul și același principiu al erosului… să fim iubiți!
