Tăcerea şi moartea

În canonul literaturii dedicate timpului comunist şi suferinţei, cărţile Lenei Constante stau pe acelaşi raft cu “ Jurnalul Fericirii “ a lui Nicolae Steinhardt. Şi aceasta nu doar din raţiuni ce ţin de regimul literar al capodoperei, ci şi din motive care trimit la dimensiunea etică şi formativă a textelor însele. Lena Constante nu este un simplu martor al suferinţei. Ea îşi asumă condiţia de cronicar al umanităţii, atunci când umanitatea este redusă la postura de obiect chinuit, torturat şi încarcerat.

Întreaga experienţă pe care o regăseşti în paginile Lenei Constante se naşte din acest dublu travaliu al suferinţei şi al memoriei. Ca şi la Steinhardt, contează modul în care amintirile sunt (re)puse în pagină, ca un discurs ce ambiţionează să dea măsura unei încercări unice. Detenţia este, la Lena Constante, o formă de confruntare cu limitele omenescului însuşi. Cum poţi să fii singur, departe de ai tăi? Cum poţi să te împaci cu tovărăşia durerii, înţelegând că s-ar putea ca viaţa ta să se fi sfârşit? Prinsă în malaxorul procesului Pătrăşcanu, Lena Constante descoperă sensul concret, brutal al acestor interogaţii. Ele sunt parte a traiului ei, sunt parte a cărnii ei şi clipelor care se scurg. Vocea Lenei Constante este o voce a suferinţei feminine, atât de atroce şi de teribilă în lumea bărbaţilor. În aceeaşi măsură ca şi Nadejda Mandelştam, Lena Constante este atentă la această dialectică a singurătăţii şi a solidarităţii. Din această tensiune se naşte timbrul mărturiei sale .

Pe măsură ce ne depărtăm de secolul XX, le va fi tot mai greu celor ce vin să îşi imagineze cantitatea de tragedie pe care acest timp o cuprinde. Vor fi , poate, tot mai mulţi cei care vor alege să privească regimul comunist, aici, ca şi aiurea, ca pe un timp al normalităţii şi dezvoltării, ca pe un răstimp de progres, murdărit doar de câteva crime fără vreo importanţă particulară. Deja, semnele acestui viitor se pot vedea în nonşalanţa cu care stânga radicală de astăzi din România relativizează drama comunistă. Pe acest fundal de amnezie frivolă, textele Lenei Constante sunt reperul care nu încetează să te interpeleze. Nu poţi uita, decât dacă prin uitarea ta accepţi să condamni la uitare pe cei care au murit. Uitarea este ultima formă de trădare a celor pentru care nu mai exista viitor.

Este dificil să îţi închipui viaţa redusă la un spectacol carceral care se întinde pe durata a trei mii de zile. Notaţiile Lenei Constante sunt precise şi poetice în precizia lor ca o fişă de examen medical. Parcursul Lenei Constante se organizează sub semnul refuzului de a abandona propria demnitate. Decenţa uluitoare a paginilor ei se nutreşte din delicateţea fermă a unei naturi educate intelectual şi etic, in egală măsură. Vocaţia de martor nu este un accident în viaţa Lenei Constante. Ea este împlinirea destinului ei, o dată ce vămile închisorii sunt trecute. Întoarsă către trecut, privirea ei ajunge până la viitorul nostru, cu acuitatea unui memorial provocat de vecinătatea infernului, dar marcat de presimţirea salvării şi luminii.