Lena Constante. Totul despre șobolani, nimic despre păpuși

Noua ediție a memoriilor Lenei Constante reproduce textul volumului Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, apărut în 1992 (II-1995), la Editura Humanitas. Cartea avusese o primă versiune franceză (L’évasion silencieuse: trois mille jours, seule, dans les prisons roumaines, Paris, La Découverte, 1990), iar Lena Constante a insistat întotdeauna spunând că a „rescris” textul, iar nu că l-ar fi „tradus”; ceea ce este foarte adevărat: diferențele dintre cele două versiuni nu sunt deloc neglijabile, și nu se limitează la efectele stilistice. Ediția românească a primit premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române și a fost urmată de un al doilea volum, Evadarea imposibilă (1996). Toate volumele sunt, azi, epuizate, iar difuzarea deficitară a cărților în primul deceniu postcomunist face ca bibliotecile publice să le numere arareori în fondurile lor. Una din cele mai cutremurătoare cărți despre infernul comunist se vede astfel condamnată, pe nedrept, la uitare. Proiectul meu restitutiv a demarat în 2011, într-un cadru științific mult mai amplu, cu sprijinul programelor de cercetare și editare ale Institutului de Istorie a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc. Schimbările survenite pe scena politică românească, începând cu vara lui 2012, respectiv modificările pe care acestea le-au impus inclusiv unor instituții științifice, precum IICCMER, m-au obligat să renunț, cel puțin deocamdată, la tot ceea ce ar fi „însoțit” ediția scrierilor Lenei Constante (studii, colocvii, promovarea unor traduceri ale volumelor în limbi străine, expoziții ale creațiilor sale plastice etc.). Și să fac din aceasta mai degrabă un proiect personal, de durată.

Pentru cine cunoaște literatura carcerală a secolului XX european, este imposibil ca Evadarea tăcută să nu îi amintească două titluri de referință. Asocierea este cu atât mai șocantă, cu cât autoarea însăși pare să nu cunoască cele două cărți, atât de diferite tipologic, și atât de asemănătoare prin anatomia ororii pe care o realizează. Astfel, una dintre torturile căreia îi este supusă este amenințarea că va fi aruncată în groapa cu șobolani. Istovită fizic și psihic, torturată prin foame, bătăi, privare de somn, frig etc., deținuta le rezistase anchetatorilor, refuzând să devină părtașa („martora acuzării”) procesului lor mincinos. La toate ordinele lor, deținuta continua să spună „Nu”. Neînduplecată. Nu, până la „povestea despre groapa cu șobolani” pe care anchetatorul i-o spune repetat, cu voluptate: „Îmi descrie cu nespusă plăcere acel loc de desfătare… Exista, spunea el, în subteranele din adâncul acestei clădiri, o celulă îngustă. Întunecată. Acolo sunt închiși mai mulți șobolani. Sunt obișnuiți să mănânce carne crudă, din belșug. Sunt mari. Sunt grași. Sunt lacomi. Înainte de a închide pe cineva în această groapă, șobolanilor nu li se mai dă de mâncare. Mai multe zile de-a rândul. Șobolanii înfometați devin sângeroși.” În chip exemplar pentru valoarea de adevăr a literaturii, povestea (neadevărată) despre groapa cu șobolani reușește să frângă rezistența Lenei Constante, acolo unde torturi mult mai violente fizic dăduseră greș. Povestea spusă de anchetator sună …„ca la carte”, având efectul scontat. Iar „cartea” este, desigur, în ochii cititorului de azi, romanul lui George Orwell, 1984. Care apăruse în 1948 în prima ediție, englezească; scena povestită de Lena Constante (evident, ea nu avea cum să cunoască romanul atunci, și nu pare să îl știe nici în momentul scrierii memoriilor) e din 1950. Să fi avut anchetatorul ei, deja, acces la o copie a acestui volum, de altminteri interzis în România până în 1990? Greu de crezut. Era vorba despre o tortură psihologică „de manual”, despre care însuși Orwell aflase astfel, iar anchetatorul din povestea noastră e doar bine școlit? Foarte probabil. Dar jocul de coincidențe vine să confirme capacitatea literaturii de a anticipa abisurile omenești – și a simbolurilor literare (pentru că, în istoria Europei secolului XX, „tortura șobolanilor” este cunoscută, în primul rând, ca un topos orwellian) de a se concretiza în chip tragic în realitate.

Cea de-a doua carte fundamentală pe care o evocă – involuntar, cu siguranță, de astă dată – Evadarea tăcută este A supraveghea și a pedepsi, de Michel Foucault, monumentala istorie a nașterii închisorilor moderne. Pentru studiul lui Foucault, ceea ce povestește Lena Constante oferă nenumărate exemplum-uri, la realizarea cărora contribuie atât disciplina carcerală căreia îi este supusă cât și, în chip inedit, poate, însăși arhitectura vechilor închisori prin care ea trece. Pentru că, ridicate în vremea Imperiului Austro-Ungar, în Transilvania, unele dintre ele căutau să copieze forma „închisorii perfecte”, visate de Bentham în epoca Luminilor, și care constituie un nexus al textului foucauldian.

Privită prin vizeta celulei tot timpul sau – ritmic – din câteva în câteva minute, Lena Constante e supusă torturii panoptismului, menit să inducă deținuților, conform proiectului lui Bentham, o stare conștientă și permanentă de vizibilitate. Violul privirii gardianului asupra ei în toate momentele existenței sale celulare contribuie la torturarea deținutei, alături de mai benignele – dar nu mai puțin eficientele – modalități de „a lua meticulos în grijă corpul și timpul vinovatului, a-i încadra gesturile și conduita printr-un sistem de autoritate…” pe care le teoretizează Foucault. Tema privirii supraveghetoare continue scrie o „replică aplicată” celebrului studiu și considerațiilor acestuia despre panoptism ca supraveghere perfectă. Un caz exemplar, spuneam, până în cele mai incredibile ocurențe ale sale. Așa, de pildă, în a treia închisoare, Lena Constante este așezată într-o celulă având un perete de sticlă, suprema realizare – ipotetică, pentru Foucault – a „cuștii crude și savante” a panoptismului: „Fără ochelari nu văd bine. Celula este destul de întunecată. Ca hipnotizată, înaintez spre zidul din față. Înainte de a ajunge la el mă lovesc de un obstacol invizibil. Zidul acesta este un perete de sticlă. În spatele lui, un culoar îngust. De-a lungul culoarului santinela patrulează fără încetare. […] Atât de aproape că ar putea să mă atingă. De cealaltă parte a geamului. Mă dau înapoi în grabă. Mă lovesc de pat. Încerc să mă ascund în closet. Așezată pe scaunul rotund, îl văd foarte bine. Deci, și el mă vede. Când vine din dreapta. Nimic nu-l împiedică să se oprească chiar în acel loc. este tocmai ceea ce face. Se oprește. Mă privește. […] Celula aceasta nu este o celulă. M-au închis într-o cușcă. Într-o cușcă de animale. Animalul sunt eu. Sunt un animal în cușcă. […] Mă simt la marginea unei crize de nervi…”. Pentru a o descrie, Lena Constante folosește exact termenii pe care se sprijină lectura spațiului acestuia benthamian, făcută de Foucault: celula devine cușcă, iar deținutul se compară cu un animal – tot astfel cum animalele grădinii zoologice pot fi, în A supraveghea și a pedepsi, locuitorii perfecți ai unui Panopticon.

Comparațiile s-ar putea opri aici, la nivelul evidenței. Dacă ne gândim însă la lumea pe care o (re)găsește Lena Constante când iese din închisoare, dacă luăm în considerare motivele care au făcut-o să își scrie memoriile la bătrînețe, ne dăm seama că analogiile continuă, că lumea „liberă” a României comuniste, în care autoarea avea să își trăiască restul vieții, era, și ea, un fel de închisoare precum acelea cărora Foucault le scrie istoria. „De ce să ne mire faptul că închisoarea seamănă cu uzinele, cu școlile, cu cazărmile, cu spitalele, care și ele, toate, seamănă cu niște închisori?”, se întreba Michel Foucault, retoric. Dincolo de orice retorică, închisorile infernale prin care trece, vreme de 12 ani, Lena Constante, pot fi citite și ca niște metafore in extremis ale țării întregi, în care puterea dictatorială, exercitată abuziv, crease structuri de supraveghere (și de pedeapsă) continue, diabolice și – până la proba contrară – perfect funcționale.

Din acest univers concentraționar, Lena Constante reușește să evadeze „tăcut”, cu ajutorul cuvintelor literaturii, al cuvintelor poeziei și poveștii. Experiența sa ilustrează puterea ambiguă a cuvintelor: de a minți, construind infernul procesului și acuzațiilor absurde, toate – „făcute din vorbe”, cum s-ar spune, respectiv de a permite spiritului condamnatei să evadeze din trupul chinuit. În acest sens, Evadarea tăcută conține o mărturie tulburătoare despre valoarea salvatoare a artei, în opoziție cu cercurile infernului omenesc. Procesului acestei evadări i se acordă cea mai mare atenție în carte – evadarea prin cuvinte devine, treptat, „tema” tot mai distinctă, suficient de puternică pentru a contracara accentele oribile ale trio-ului tematic foame-frică-frig, care dă sunetul de fond al rememorării.

Dacă, pentru mine, Evadarea tăcută a fost una dintre cele mai importante „cărți ale descoperirii adevărului”, după căderea comunismului, aveam să aflu, aproximativ un deceniu mai târziu, cu ocazia publicării unui album dedicat operei plastice a autoarei (apărut la ICR, prin grija lui Dragoș Tudor), că, așezându-mi cartea Lenei Constante la căpătâi, încheiasem un cerc, foarte personal. Păpușile de la Teatrul Țăndărică, din anii 60, îmbrăcate în costume naționale, pe care le admiram în spectacole, ale căror fotografii le colecționam, care îmi coloraseră esențial copilăria, erau create de Lena Constante, pe când, ieșită din închisoare, nu avea încă drept de semnătură. Femeia aceasta extraordinară, de-abia scăpată din infern, participase fără să știe (și fără să știu) la construcția primului meu paradis. Întâlnirea mea cu Evadarea tăcută depășește limitele unei reeditări, spre a deveni o piesă din complicatul mozaic pe care unii l-ar numi destin.

(textul de față conține fragmente din studiul introductiv al noii ediții a „Evadării tăcute”, reproduse cu permisiunea editorului)