Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România (fragment)

Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Bot, București, Editura Humanitas, 2013.

A 25-a, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, a 44-a zi de detenţie — 1 martie 1950. Douăzeci de zile. Toate la fel. Cum să le pot deosebi? O tortură lungă şi sadică. Cu câteva puncte culminante. Douăzeci de zile de mers obligatoriu şi aproape permanent. În limbajul lor, „manej“. Numai cel care, la ţară, a văzut un cal costeliv rotindu-se la nesfârşit împrejurul ţăruşului, va putea, oarecum, să mă înţeleagă.

În cea de-a 25-a zi, un anchetator tânăr intrase în celulă. Cu amabilitate, mă sfătuise să devin cuminte. Să recunosc că acea întrevedere avusese cu adevărat loc. Să povestesc tot ce puteam şti în legătură cu ea. Ceilalţi acuzaţi o făcuseră. Şeful lui dăduse ordin să fiu din nou pedepsită. Şeful lui nu putea crede că uitasem. Şeful lui era sigur că orice lucru ştiut, văzut, apoi uitat, rămânea ascuns într-un colţ al memoriei şi putea fi, cu voinţă, adus la suprafaţă. El, personal, îmi cerea, pentru binele meu, să-mi concentrez întreaga voinţă asupra acestei probleme. I-am rugat să mă ajute pentru a ieşi din acest impas. Să-mi aducă câteva detalii precise. Un indiciu. Ceva de care memoria mea să se agaţe.

După plecarea lui a intrat şeful paznicilor. De la bun început, semn rău. Mă duce în sala cu duşuri şi închide uşa în urma noastră. Este în haine civile. Nu are curea. Deci, n-o să mă bată.

Se aşază pe un scaun şi-mi spune să umblu. În faţa lui. De la un capăt la celălalt al sălii. Să merg fără oprire. Să merg tot timpul. Voi fi în permanenţă supravegheată. Orice oprire va însemna mărirea pedepsei. Iese. Închide uşa cu cheia. Ochiul i se încastrează în vizetă. Deci, umblu. Mă supraveghează câteva minute, apoi îl aud îndepărtându-se. A lăsat vizeta deschisă… […]

Am început, deci, să merg. În sala de duşuri, cu podea de ciment şi ziduri înnegrite şi umede. Nişte rufe erau îngrămădite într-un cazan mare. În colţul cel mai întunecat, o grămadă de paturi vechi, de fier, de scaune rupte şi scânduri. Rebuturile puşcăriei. De partea cealaltă, un pat cu saltea de paie, o masă de călcat, două scaune. De-a lungul zidului, câteva duşuri.

Am umblat şi am tot umblat, până când am început să fiu obosită. Apoi, am simţit că mă dor picioarele. Că mă doare spatele. Dar cum vizeta din când în când se întuneca, îmi era frică să mă opresc. După două sau trei ore, cred, oboseala mă face, totuşi, să încetinesc pasul.

Uşa se deschide. Intră brusc şeful. Se aşază pe un scaun. Mă priveşte. După câteva minute mă opreşte. Pare nemulţumit. Îmi spune că nu fac corect întoarcerile. O să mă înveţe el cum să le execut. Milităreşte. Face câţiva paşi în faţa mea, apoi se întoarce numai din doi paşi şi repetă mişcarea de mai multe ori, numărând: un, doi; un, doi… În sfârşit, îmi spune să-mi reiau mersul şi să mă întorc numai aşa cum mi-a arătat el. […]

Un paznic intră. Am dreptul – spune el – la două ore de odihnă. Am voie chiar să dorm. Mă duce în celula alăturată. Este complet goală. Podeaua este de scânduri. Căldură, destulă. Mă aşez pe jos. Îmi scot pantofii. Ciorapii. Îmi întind picioarele. Mi se aduce masa. Iau doar câteva îmbucături. Abia am puterea să le mestec. Carnea este prea tare. Viaţa este prea grea. Renunţ. Mă întind pe podea. Timpul se scurge. Îl simt cum se scurge repede. Prea repede. Îmi este frică. Îmi este somn. De ce nu pot să adorm?

Eram mult prea obosită. Prea multe întrebări mă chinuiau. Ce voiau de la mine? De ce căzusem într-o groapă cu nebuni? Cât timp va mai dura coşmarul? Câtă vreme voi mai putea să-l îndur?

Abia aţipisem când m-a trezit paznicul. M-am ridicat cu greu în picioare. M-am întors în spălător. Am reînceput marşul. […]

Nu mai pot suporta pantofii. Îi scot. Cimentul este rece. La început, răceala aceasta îmi face bine. Dar, foarte repede, am picioarele de gheaţă. Mă încalţ din nou. Cu greutate. Picioarele mi s-au umflat. Mersul devine din ce în ce mai dureros…

Am ajuns la capătul unui drum lung şi întortocheat. Un drum greu. Câţiva paşi, numai câţiva paşi şi „casa“ se va înălţa în faţa mea. Trebuie să merg, trebuie să mai merg încă. Trebuie să ajung la „casă“. Câţiva paşi, încă câţiva paşi… Şi merg, merg mai departe… Şi aproape adormită, cu ochii aproape închişi, îmi târşâiesc mai departe trupul, îmi târăsc mai departe disperarea, oboseala şi chinuita mea obsesie… Trec încă şase ore. Ajutată de noroc şi întâmplare, mă găseau întotdeauna mergând când veneau să mă supravegheze la uşă. La capătul celor şase ore m-au dus din nou în celula de odihnă. Mi-au adus cina. M-am întins pe podeaua goală. Aveam în faţa mea o întreagă noapte…

Tot răsucindu-mă pe scânduri, am reuşit să găsesc o poziţie mai suportabilă. Am adormit. Intrarea paznicului m-a trezit brusc din somn. Mi se părea că abia adormisem. M-am întors la spălător. Paznicul mi-a îngăduit să-mi spăl mâinile şi faţa… Dar, … „atenţie!“, eram sub supravegherea lui. Încet, încet, liniştea grea a închisorii trezi în mine o senzaţie neplăcută. Era, totuşi, ora de sculare… Această tăcere totală plutea deasupra mea ca o ameninţare. Nu îndrăzneam să mai fac opriri dese. Mi se părea că sunt în pericol. Pericolul acesta, tot corpul meu îl simţea. De ce această tăcere? Priveam, din timp în timp, o ferestruică cocoţată sus pe unul din zidurile acestui subsol. Rămânea tot atât de neagră, pe cât mi se părea de neagră şi tăcerea. Tot atât de neagră ca şi frica mea. Neliniştea mi se înteţea. De ce această tăcere? Plecaseră toţi? Muriseră, oare, toţi? În schimb, paznicul din faţa vizetei era, el, viu. Aşteptând zorile să apară la ferestruică, trebuia să mă gândesc cu intensitate la altceva. M-am gândit să măsor timpul după durata drumurilor pe care le făceam. Socotind un pas pe secundă, îmi trebuiau douăzeci de secunde ca să fac un tur complet. Şaizeci de secunde, adică un minut, pentru trei tururi. Zece minute pentru treizeci de tururi. În sfârşit, 180 de tururi pentru o oră.

Am făcut aceste 180 de tururi cu câteva opriri de odihnă şi tăcerea domnea în continuare. Fereastra era şi ea la fel de neagră. Ziua era încă departe şi am înţeles, în sfârşit, că mă lăsaseră să dorm numai două ore. Nu mai mult de două ore.

Mă obligau, deci, să fac trei etape de mers pe zi. Cele douăzeci şi patru de ore împărţite la trei. Fiecare din aceste etape de 8 ore însumând şase ore de mers şi două de odihnă. Începusem la opt dimineaţa. Prima pauză de la orele 14 la 16. A doua etapă, de la orele 16 la 22. Odihnă două ore. Deci, miezul nopţii. M-a trezit la miezul nopţii. În plină noapte, în tăcerea nopţii, în acest spaţiu concentraţionar… numai eu. Eu şi paznicul.

Îmi era somn. Aveam nevoie de somn. O nevoie vitală de somn. Trecând prin faţa robinetului pe care-l lăsasem puţin deschis, îmi răcoream ochii cu câteva picături luate din mers. Continuam să umblu, întrebându-mă: de ce? De ce nu mă opresc? De ce nu îndrăznesc să mă întind pe pat? Să adorm?…

Beată de somn, clătinându-mă la fiecare pas, m-am aşezat, în sfârşit, pe marginea patului. Poate am uitat să număr până la opt, poate am adormit…

Paznicul, cu un baston în mână, dă năvală. Se repede la mine, sculată iute în picioare şi începe să mă lovească cu bâta lui peste glezne, peste gambe, urlând: „Umblă, spurcăciune, umblă, că de nu, îţi rup picioarele! Umblă, dacă nu vrei să ajungi acasă pe hârtie ştampilată!“.

Sub loviturile zvârlite cu bestialitate, ca împinse de un curent electric, picioarele îşi reiau grăbit cadenţa.

E noapte. Nu e nimic de făcut. Poate că şi lui îi e somn. A găsit mijlocul de a-şi alunga somnul. Cu băţul în mână, aşezat pe un scaun, îmi pândeşte trecerea prin faţa lui, râzând de săriturile pe care le fac pentru a mă feri. Loveşte cu putere. Pe oasele gleznelor, pe pulpe, dar nu mai sus de genunchi. Nu-mi pot reţine lacrimile, îmi curg pe faţă. Îmi intră în gură. Mă îneacă. […]

Au mai trecut câteva zile. Identice. Doctorul îmi face în fiecare zi o injecţie. Pentru a mă întări? Pentru a-mi slăbi puterile? Nu o voi şti niciodată. Înainte de a mă înţepa îmi dădea o bucăţică de zahăr.

Îmi este frică de ameninţările lor. Îmi este frică să mă opresc. Îmi este frică. Ce nouă pedeapsă or mai putea scorni, pentru a pedepsi o eventuală opunere? Curând…

Dimineaţa, puţin după orele 8. Abia începusem etapa de mers. Intră un paznic. Pare mânios. Mă înjură. Va fi pedepsit din cauza mea, din cauza lipsei lui de vigilenţă. Dar voi fi şi eu pedepsită. Îmi va arăta el mie!

După zece minute, trei paznici şi, în urma lor, şeful. Îmi spune să-mi scot pantofii. Să mă aşez în genunchi pe pat. Nu de-a lungul patului, ci de-a curmezişul. Picioarele să atârne în afara patului. Cu faţa întoarsă spre perete. Îmi scot pantofii. Mă aşez în genunchi. Nu-i mai văd. Inima mă înjunghie tare. De frică. În spatele meu se urzeşte ceva îngrozitor. Împotriva mea. O să-mi facă ceva? Ce-or să-mi facă?

Aud un zgomot ca de stofă mototolită. Un zgomot metalic. Vocea şefului. Să nu strig. Mi-a spus să nu strig. Mă vor bate iar? Nu înţeleg. Aud nişte plesnituri scurte. Tăind aerul. O plesnitură, două, trei. Durere. Durere.

Unul dintre paznici mă biciuieşte. Tălpile picioarelor. Cu toată puterea. Tălpile picioarelor. Cu centironul de piele. Din piele groasă. Cu cataramă mare de metal. Cu centironul său îmi biciuie tălpile picioarelor. Şocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcneşte. Ceilalţi doi paznici îmi apucă umerii. Unul la dreapta. Altul, la stânga. Mă menţin cu toată puterea lor. Asta este tot.

Mă aşază pe pat. Acum îi pot privi. Pe toţi patru. Pot să mă uit la cel ce tocmai acum îşi încinge centironul. Cum îi închide catarama. Să-i văd faţa acoperită de sudoare. Roşie. Chipul beat. Să-i aud respiraţia gâfâindă. Paznicul pleacă. Şeful vorbeşte.

Ar fi trebuit să respect ordinul. Ordinul de a merge fără oprire. Mă oprisem. Fusesem avertizată că orice oprire va fi pedepsită. Am fost pedepsită. Sunt mai puternici decât mine. Ştiu totul. Pot totul. Trebuie să-mi reiau mersul. Durata acestui mers nu depinde decât de mine. Ei nu cunosc cuvântul milă. Să mă hotărăsc, în sfârşit, să mărturisesc tot. Ca să nu mai sufăr. Ca să stau liniştită în celula mea. Culcată pe un pat. Ca ceilalţi. În sfârşit, să reiau mersul. „Ca ceilalţi?“… Carcera era acum ocupată de Harry Brauner.

M-am ridicat. Am reluat mersul. Fără măcar să încerc să mă încalţ. Mă durea prea tare. Tălpile îmi erau prea umflate. Loviturile îmi provocaseră dureri fulgerătoare. Acum durerea se întindea în timp. Mă durea fără încetare. Mă durea în fiecare secundă. Cum aş putea spune durerea? Pe tălpile picioarelor mele s-au format băşici mari pline de apă. Ca după o arsură. Dar cum să umbli fără a păşi pe tălpi? Am încercat să merg pe călcâie. Am încercat să umblu pe muchiile tălpilor. Nimic nu m-a putut ajuta. Mă durea.

Doctorul intră pentru injecţie. Am încercat să-i vorbesc. Să mă plâng. Să-i spun că-mi era imposibil să continui. Paznicul nu m-a lăsat să vorbesc. Când s-a făcut ora de odihnă nu am mai avut nici măcar dreptul la camera cu podeaua de scânduri. Mi-au adus o găleată, două bandaje şi o sticlă cu apă de Burov. Am umplut găleata cu apă. M-am aşezat pe scaun, cu picioarele în apă şi gamela pe genunchi. Apă răcoritoare…

M-am aşezat pe jos. Mi-am înfăşurat în jurul picioarelor cele două comprese ude. M-am întins încet pe ciment. Încet, încet, durerea pierdea din intensitate. Nu mi-era frig. Nu-mi era foame. Nu mai mă durea tot atât de tare. Am adormit. […]

Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare este cu neputinţă. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru douăzeci de zile de tortură este şi aşa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea — sau curajul — să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toţii aceeaşi „apărare“ pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi“ — era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.

A doua frază tip era de un egoism făţiş. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toţii la închisoare“. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuţeşte.

Şi atât de mult aş dori să spun totul. Dar îmi dau seama că toată îngrămădirea mea de cuvinte nu spune mai nimic. Nimic, în afara câtorva momente de criză ale zilelor mele şi nopţilor mele celulare. Între momentele de vârf au fost toate etapele de manej. Le-am trăit. Pe toate. În douăzeci de zile, şaizeci. De şaizeci de ori câte şase ore de mers. De şaizeci de ori câte două ore de odihnă. Şi nu am spus aproape nimic. În această lume de cifre, poate cifrele vor fi mai grăitoare.

Voi traduce, deci, în cifre aceste douăzeci de zile de manej. Pornind de la un pas pe secundă şi doi paşi de fiecare metru, străbăteam în douăzeci de secunde un du-te-vino de zece metri. Deci, treizeci de metri pe minut şi 1800 de metri pe oră. Calculul meu se bazează, deci, pe o medie orară foarte scăzută. Trei etape în douăzeci şi patru de ore dau 32400 de metri, iar 60 de etape în douăzeci de zile fac, în sfârşit, 648 de kilometri.

Am fost, deci, obligată să fac în douăzeci de zile 60 de etape de mers, adică 650 de kilometri şi mi s-au îngăduit 60 de opriri de odihnă, adică 120 de ore pentru a mânca, a mă spăla, a ieşi „la program“ şi, în sfârşit, pentru a dormi. Dacă socotesc 30 de minute pentru primele trei puncte, 30 de ore în douăzeci de zile, mi-ar rămâne, după această socoteală, 90 de ore de somn.

Nouăzeci de ore de somn, dacă somnul nu ar depinde decât de pleoapele care se închid. Dacă trupul nu ar căuta îndelung un loc mai puţin dureros pe podeaua de ciment sau de scânduri.