“It’s like in the great stories, Mr. Frodo, the ones that really mattered. Full of darkness and danger, they were. And sometimes you didn’t want to know the end, because how could the end be happy?(…) But I think, Mr. Frodo, I do understand. I know now. Folk in those stories had lots of chances of turning back, only they didn’t. They kept going. Because they were holding on to something: there’s some good in this world, and its worth fighting for.”
Sam’s Speech, The Two Towers
Mai întâi, Lord of the Rings e un film care nu s-a temut să vorbească despre onoare într-o lume postmodernă plină de ironie, iar talentul regizorului a făcut din onoare un spectacol pe care de acum “nimeni nu îl mai poate refuza”.
Apoi, într-o periodă în care separăm filmele deştepte de filmele “cu efecte”, LOTR a reuşit să fie un film și pentru oamenii deştepţi dar şi pentru cei care vor să vadă efecte speciale “cu polonicul”. Acolo unde alte filme sunt subtile, LOTR e spectaculos, iar acolo unde alte filme sunt pline de efecte speciale, LOTR suprinde prin filosofie, fie în cuvinte, fie, mai ales, prin zecile de portrete de oameni, de la cei mai umili şi săraci până la cei mai bogati și importanţi, prinşi cu toţii într-o înfruntare cosmică care e în mod evident înfruntarea prin care trecem toţi, la scară mică sau la scară mare, zilnic sau în anumite momente ale istoriei.
O înfruntare care e atât de bine descrisă încât devine reală, aici mi se pare că e secretul și magia filmului.
Baudrillard spunea că filmul “Apocalypse Now” a șters graniţa dintre film şi realitatea războiului pentru că este deja, în sine, un adevărat război, la fel de plin de elicoptere şi muniţie dezamorsată ca războiul care a existat cu adevărat în Vietnam. LOTR e şi el un film mai mare sau egal cu realitatea pe care o imaginăm, un film care nu e doar un adevărat film (ne face să visăm) dar în plus şterge (de această dată complet) graniţa dintre film şi realitate.
Un film despre ce? Unii spun că Star Trek e interesant, dar că Star Wars va rămâne “Filmul” de referinţă de Science Fiction. Sau că The Book of Eli e interesant, dar că Blade Runner va rămâne “Filmul” de referinţă despre viitorul oraş post-apocaliptic. În cel îl privește, LOTR e mai mult decât o referinţă pentru o temă anume a cinematografiei: e “Filmul” de referinţă despre… istoria oamenilor, filmul care nu se termină niciodată pentru că a devenit referinţa pentru toate celelalte filme care vorbesc despre istoria oamenilor. Adică… într-un fel toate.
În primul rând a contat imaginaţia lui Tolkien, din care s-a născut o poveste care nu e neapărat nemţească, englezească, creștină sau scandinavă, deşi e câte ceva din toate astea. E o poveste arhetipală, dar cu atât de multe arhetipuri şi atât de multe scenarii suprapuse încât devine “povestea poveştilor”, intri în ea ca într-un “imens basm documentar” în care începi să regăsești: istoria vieţii tale sau istoria ţării tale – să zicem românii şi turcii, polonezii şi suedezii, etc; un reportaj despre dictatură, despre comunism sau nazism, dar şi despre toţi cei care luptă împotriva unui sistem apăsător, obositor, extrem de puternic si tocmai prin asta slab datorita puterii în care crede; regăseşti regii slabi care trebuie încurajaţi sau schimbaţi, regii curajoşi care îşi apără ţara, soldaţii curajoși și apoi toţi copiii și bătrânii cu căruţe şi coşuri cu fructe care uneori fug cu toţii de primejdie, alteori atacă plini de curaj până la ultima suflare.
Apoi, contează faptul că regăseşti în film simboluri din întreaga cultură iudeo-creştină adunată de mii de ani: chiar dacă se zice că cinematograful de masă e condus de tot felul de grupări mai mult sau mai puţin oculte, până una alta Tolkien e creştin, şi chiar dacă nu ar fi e clar că hobiţii şi efortul lor însângerat pe muntele Mordor seamănă cu David care luptă împotriva lui Goliath sau cu Moise care se roagă de pe munte pentru luptătorii din vale; că Liv Tyler seamănă cu Fecioara Maria iar elfii cu îngerii; că toţi oamenii de la cei mai săraci până la regi sunt prinşi într-o luptă care e mult peste puterile şi imaginaţia lor, aşa cum se întâmplă pretutindeni în Vechiul Testament; că la un moment dat trebuie să mori pentru ca viaţa să renască – la fel ca în Noul Testament; că toate valorile filosofice, religioase și deseori creştine sunt ilustrate într-un scenariu imens din care nimic nu lipseşte şi care de aceea rămâne mereu cu un mesaj spiritual în mijlocul unor scene făcute doar din luptă, violenţă, săbii şi sânge, la fel ca în marile romanele istorice de Walter Scott sau Sienkiewicz. Iar LOTR oferă victoria finală, după o luptă demnă de Cartea Apocalipsei, şi merită această victorie, după ce vezi că toţi, de la bogaţi şi săraci până la copaci şi chiar şi sufletele celor morţi luptă din răsputeri unul alături de celălalt.
În fine, filmul lui Peter Jackson e totodată Stăpânul Filmelor, referinţa pentru ce înseamnă “filmul în sine”. Ce înseamnă filmul în sine? Pentru unii o scenă de Fellini, pentru alţii un artificiu de filmare absolut incredibil, sau, pentru alţii, … LOTR. Într-o zi, am încercat cu un liceean să fac un comentariu scris despre LOTR, ca să mai uite de textele nesuferite din manualul de română. Ei bine e imposibil. Ţi-ar trebui sute de pagini ca să explici corect o singur scenă din LOTR în scris. Sunt prea multe personaje legate între ele prin acţiunea care nu contenește nici o clipă, fiecare aleargă pe alt munte cu alt mesaj în spinare și cu alţi dușmani pe urmele lui, iar esenţa filmului, în orice clipă, e dată de mişcare, măreţie, sunete amestecate cu priviri alături de vârfuri de munţi ce ascund la fiecare pas prăpăstii uluitoare. Altfel spus, oamenii mai vorbesc la bere despre, ce să zic, Pulp Fiction, Matrix, sau Seinfeld, dar nu prea vorbesc despre LOTR: nu ai cum să traduci în cuvinte senzaţia imensă prezentă în fiecare scenă și de aceea filmul e şi un omagiu perfect adus cinematografiei: nu poţi decât să îl priveşti.
Din când în când.
Se ştie, seara, 9 ore la rând.
De ce vedem toate episoadele LOTR într-o noapte? Pentru spectacol, desigur, dar cred că avem nevoie în fiecare an să recitim cu ochii “povestea poveştilor”, orice vârstă am avea. Şi mai ales la “vârsa dintre vârste”, atunci când tocmai te schimbi şi nu mai ştii exact care e locul tău în lume.
Atunci opreşti totul pentru o zi și o noapte. Oprești şi bune şi rele, pregăteşti canapeaua şi tot ce ai nevoie, şi dai drumul la primul film cu Gandalf venind liniştit cu căruţa plină de petarde. Scenă după scenă, te înconjoară din toate părţile răsuflările de cai și lumina murdară a focurilor din Mordor, sutele de chipuri negre şi zecile de scene cu munţi, prăpăstii, păduri şi călăreţi în galop, şi după vreo patru-cinci ore începi să îţi revii.
Prinzi curaj, te strecori între ei şi la un moment dat te trezeşti şi tu călare pe un cal, cu sabia ridicată spre cer, parte din aceeași poveste care prin măreţia ei a şters complet graniţele dintre realitate şi film și a devenit pur și simplu istoria adevărată a lumii oamenilor: efortul zilnic – şi în orice clipă cosmic – de a ajuta binele să învingă răul.
Notă. Despre LOTR mi se pare imposibil să scrii ceva relevant. Poţi doar “să faci poftă” celor care l-au văzut deja, dacă a trecut prea mult timp de la ultima sesiune de vizionare, asta e tot ce îmi doream prin acest mic text.
Mi-a placut ”micul tau text”. Sunt si eu unul dintre cei cu ”9 ore la rand” o data pe an.