Cine hobbitează, are noroc. Poveștile curg și cad clipocind, pe îndelete, trebuie doar să ai răbdare cu ele, să te dedulcești cu lentoarea, cu fluxul lor lenevos. Omuleții închipuiți nu mai prididesc să sclipească precum licuricii, iar eu le dau să guste păhăruțe cu Chartreuse (da, da, tocmai din Alpi, iar nu din munții britanici, așa cum s-ar cuveni). Poveștile șerpuiesc și-mi fac mereu ocheade somnoroase, așa că uneori dorm o jumătate de amiază, apoi citesc și tot citesc. Cândva voi povesti și eu altceva, lucruri mici ori mari, ca niște punți peste cărți și oameni (sau între dânșii).
Lucrul grozav într-o vizuină e faptul că poți sta cum vrei tu, adică ghemuit sau în picioare, dar tot ca într-un cuib te bucuri. De-acolo nu prea poți fi văzut(ă), în schimb poți să îi zărești pe ceilalți ca printr-un binoclu. Vorbele astea mi le-a spus o fetiță de vreo zece ani, pe care o cunosc de vreo patru sau cinci ani, adică de pe vremea când era chiar fetiță și avea cinci ani. Am întrebat-o despre lunetă, cum se văd lucrurile din hobbitonul care seamănă cu un binoclu sau lunetă. Nu e totuna, a spus ea. Prin binoclu vezi cu doi ochi, deci te găsești în două viziuini, în vreme ce prin lunetă vezi doar cu un ochi, așa încât casa ta are o singură vizuină încăpătoare. De ce vizuina ta nu se numește hobbiton? Ar fi prea simplu, a zis fetița. Eu locuiesc într-o vizuină, fiindcă sunt fetiță. Băieții, da, ei cred că locuiesc în hobbiton. Ei, drace, nu mă gândisem la diferența asta…
Încercări minuscule în limba elfă (improvizată), după ce mă trezesc dintr-un vis-hobbiton:
Faurië muntar hassil lúrinen
Sumanuini dumanë Erenmaniel
Tirulna wamuriel háryat.
Bombadilio, așa m-am auzit pe mine însămi în vis strigând. Mă găseam prinsă într-o scorbură de copac bătrân, din care nu mai puteam să îmi scot umerii, înțepenită fiind acolo. Deja simțeam cum scorbura mânca încetișor din mine, mai exact ronțăia din umeri și din părul meu tuns scurt, băiețește. Mă și închipuiam hăpăită, ca un cocoloș de pâine în burta scorburii, când mi-a venit în minte să strig din toți rărunchii: Bombadilio! Și am strigat cât am putut, până când scorbura mi-a dat drumul. Aveam umerii juliți și părul cam scămoșat, dar eram, totuși, întreagă! Mr. Tom Bombadil mă va fi auzit, bănuiesc!
Paralop e una din interjecțiile specifice lui Tom Bombadil, stăpânul pădurilor tolkiene din The Lord of the Rings, care, undeva pe parcursul întâmplărilor inelate, îi protejează pe hobbiți. După cum oricine își poate imagina, Tom Bombadil e un spirit hâtru și bonom, rotunjor la trup, un soi de Bachus pus pe șotii care, în același timp, menține în chip fățiș regenerarea lumii verzulii. Mărturisesc că din pricina interjecției Paralop, eu mi l-am închipuit pe Tom Bombadil ca pe un motan încălțat corcit cu o pisică din Cheshire, rostogolindu-se grăsun la poalele mele.
Din păcate, nici regizorul trilogiei filmice și nici scenariștii nu și l-au închipuit nicicum și au renunțat la Tom. Dar mie, uneori, seara, înainte de somn, sau dimineața, la trezire, îmi vine să spun Paralop și să las odaia să se umple de spusa mea, ca stăpânul cel hâtru al pădurii să se arate și să se rostogolească pe covor, vesel foarte și poznaș, fiindcă e nevoie în fiecare zi de câte o voioșie care să ne scoată din ticuri și habitudini.
Am visat o pictură elfică. La început, pânza era goală, deși pe ea se găseau lipite membrane uscate și resturi de dantelă sfâșiată în petice mici. Mai apoi, însă, pânza s-a umplut de litere răsucite, năltăroage de parcă ar fi fost litere pe picioroange, cu mantile, scufii, mănuși lungi până la cot și pălării cu voaletă. Litere lunguiețe și transparente, dar care aveau ceva dintr-un bici uriaș și suplu sau dintr-o coadă foarte-foarte lungă de raton. Jack (fără vrejul lui de fasole) s-ar fi putut cățăra pe astfel de litere, iar Alisa ar fi alunecat pe tijele lor ca pe un tobogan. Nenoroc, însă, astfel de litere năltăroage nu încap în hobbiton, fiindcă s-ar chirci prea tare și ar rămâne cocârjate. S-ar zice că sunt niște litere puse pe bigudiuri.