no images were found
Într-un an extrem de sărăcăcios în ofertă cinematografică, Jagten (The Hunt) al danezului Thomas Vinterberg iese cu atât mai mult în evidență. Alături de Lars von Trier, Vinterberg este cineastul care a pus bazele mișcării Dogma 95 la mijlocul anilor `90, ce a adus acea briză de aer proaspăt necesară unei cinematografii europene osificate într-un estetism prețios. Influențați în special de principiile neorealismului italian și nouvellevague-ului francez, cei doi cineaști iconoclaști au realizat un program în 10 puncte care viza o cinematografie hiperrealistă, fără ajutorul artificiilor tehnice și a oricăror alterări în post-producție. Era refuzată chiar și creditarea regizorului, așa cum s-a petrecut în cazul aclamatului Festen, considerat în genere filmul de debut al Dogmei. După 15 ani și o paranteză internațională ratată, Vinterberg revine cu Jagten atât la rădăcinile daneze, cât și la cele ale Dogmei. Filmările „din mână” și folosirea luminii naturale sunt elementelele definitorii ale celor două producții cinematografice.Refuzul coloanei sonore se înscrie în același demers, cu excepția scenei de început, a plonjării grupului de adolescenți tomnateci într-un mic iaz pe jucăușa piesă Moondance performată de Van Morrison, în fapt o reverență făcută prietenului Lars von Trier și al său Idioterne (1998).
Cadrul acțiunii este cel al unei mici comunități rurale daneze din zilele noastre. Prin această plasare într-un microunivers cvasiermetic în care bârfa are rol de informație publică, filmul se apropie de didacticistul Das weiße Band (2008) al lui Michael Haneke sau chiar de hitchcockianul Le corbeau (1943), realizat de Henri Georges Clouzot în condițiile precare ale Franței ocupate de naziști. Catalizatorul care face să supureze pulsiunile gregare dincolo de membrana socială decent-burgheză, e constituit de insinuările unei fetițe de 6 ani privind un așa zis abuz sexual din partea educatorului Lucas, interpretat de excelentul Mads Mikkelson. Deși bărbatul e nevinovat, aspect care transpare explicit de-a lungul filmului (și aici Vinterberg se desparte de John Patrick Shanleyși al său Doubt din 2008),suspiciunea e suficientă pentru ca întreaga comunitate, printre care și Theo (Thomas Bo Larsen), cel mai bun prieten și în același timp și tatăl fetiței, să se întoarcă împotriva lui.
Hărțuirea la care e supus Lucas ia curând accente violente care amintesc de tratamentul aplicat de către grupul de localnici-huligani din Cornwall, americanului timid interpretat de Dustin Hoffman în tuburătorul Straw Dogs (1971) al lui „Bloody” Sam Peckinpah. Dovezile irefutabile ale inocenței lui Lucas sunt insuficiente pentru a spulbera suspiciunea ce planează asupra acestuia. E nevoie de o reacție la fel de viscerală pentru ca situația să revină la normal. Confruntarea dintre Lucas și Theo în timpul slujbei religioase de Crăciun la care ia parte întreaga comunitate locală, reprezintă acel climax prin care insuportabila tensiune acumulată judicios de-a lungul întregului film este eliberată. Doar o simplă privire (dar ce privire!) a lui Lucas condensează întreaga dramă a bărbatului care pierde peste noapte tot ceea ce-l definește ca individ într-o comunitate. Intensitatea cu care Mikkelson interpretează această scenă probabil că a fost suficientă pentru a determina juriul de la Cannes să-i acorde danezului premiul pentru cel mai bun actor în rol principal.
Un film despre iraționalul care pândește amenințător în cotloanele chiar și celor mai civilizate societăți, Jagten este un adevărat Festen cinematografic.