King Schultz (Christoph Waltz): – What is everybody staring at us?
Django (Jamie Foxx): – They´ve never seen a negro on a horse before!
(Quentin Tarantino, Django unchained, 2012)
După filme care au avut nevoie de intersecțiile violențelor urbane post-moderne (Reservoir Dogs, Pulp fiction), de poezia crudă a vendetelor cu săbii ninja (Kill Bill) sau de oferta apocaliptică a unui război mondial (Inglorious basterds), Tarantino a riscat, de data aceasta, cu un western. Adică un gen previzibil și puțin inovator, la prima vedere. Westernul-spaghetti, vizat în Django unchained, e diferit, oricum, de genul clasic american. Peliculele unui Sergio Corbucci ori Sergio Leone au tensiunea misterioasă a marilor conflicte interioare, tăcerile transpirate ale protagoniștilor care se înfruntă cu mâna pe pistol sau hazul replicilor seci, orchestrate teatral pe muzica lui Enio Morricone. Trecute în viziunea lui Tarantino, poncifele clasicelor filme despre vest (John Ford, Howard Hawks, Kevin Kostner, Lawrence Kasdan) se transfomă, incorect politic, într-un western-fashion, drapat în culori, sunete și situații explozive. În el se amestecă substanța contondentă a masculinității hiperbolizate (macho-ul sigur pe sine, cu ochelari rotunzi și întunecați, sau proprietarul autoritar de fermă, acompaniați de o coloană sonoră eclectică), estetizarea violenței până la parodie (flashuri de sânge țâșnind din carnea ciuruită de gloanțe, cu ceva ralenti-uri), ambiguitatea tragi-comică a plasării cronologice (negrul liber, traficant de negri, în plin Sud sclavagist), șocul tipologiilor anti-mainstream (asul din mâneca lui Tarantino) și firul roșu al mitului abil speculat (inserție imaginară germanică într-un epos pur american). În noul film al lui Tarantino nu avem, ca piese centrale, dueluri cu pistoale, urmăriri pe cai prin preerie, atacuri de diligențe, pumni schimbați în saloon, răzbunări spectaculoase patronate de șerifi, ci, din start, o violare a paradigmei istorice: negrul salvator al negrilor, în epoca sclaviei afro-americane. În loc de ecuația simplă a conflictului western dintre albii aflați în postúri opuse (pistolari buni-pistolari răi, justițiari-bandiți, cow-boy-indieni), regizorul alege raporturile complicate dintre, pe de o parte, negrii care preiau postúrile albilor, iar pe de alta, dintre acești negri și albii care bifează discreționar toate privilegiile normalității umane.
Plasată în 1858, cu cinci ani înaintea proclamației aboliționiste a lui Abraham Lincoln (festivitatea Oscarurilor de anul acesta a regizat, fără voie, întâlnirea între Lincoln-ul lui Spielberg și ”Lincoln”-ul lui Tarantino), acțiunea filmului desfășoară, prin Django, sclavul devenit supererou, o panoplie a contratipologiei. Răscumpărat forțat din lanțuri și făcut liber de doctorul King Schultz, dentistul neamț vânător de recompense, ”cioroiul” Django e, mai întâi, partenerul crimelor remunerate oficial de guvern. Cu afișele ”Wanted” în buzunar, cei doi se plimbă prin câteva state din old american west, impunători prin costumația elegantă, privirea sfidătoare, aerul de pistolari imbatabili și… imaginea unui negru călare, supraînălțat. Figura pe care o fac la ferma dlui Bennet (Don Johnson) e spectaculoasă — un doctor neamț într-o trăsură fistichie, deasupra căreia se leagănă un uriaș dinte butaforic, cu un valet negru, îmbrăcat ca un dandy în tunică albastră cu jabou eclactant, care lichidează dintr-o suflare trei frați angajați ai fermei, dovediți ca foști nelegiuiți. La fel de spectaculoasă e scena confruntării dintre oamenii lui Bennett, acoperiți cu măști Ku Klux Klan, și cei doi vânători de recompense, unde banda de răzbunători își dizolvă furia rasistă în interminabile discuții despre defectele pânzei de sac ce le acoperă fețele.
Dezvăluindu-și trecutul în fața amicului său, Django suferă o nouă transformare. El devine Siegfried, salvatorul Broomhildei din Nibelungenlied. Broomhilda von Schaft nu-i altceva decât numele german al soției eroului negru, ajunsă sclavă pe plantația excentricului Calvin Candie (Leonardo DiCaprio), din Mississippi. Fusese crescută de originari nemți ca servitoare în casă, numită specific și învățată să vorbească limba stăpânilor ei. Repovestită la foc, seara, de Schultz, legenda germană schimbă atât direcția simbolică a drumului celor doi eroi, cât și raportul dintre ei. Călătoria lor spre Sud nu mai e doar o vânătoare profitabilă de bandiți, ci și o curajoasă incursiune de eliberare a Broomhildei din ghearele balaurului sclaviei.
Pentru a-și scoate soția din mâinile lui Candie, e nevoie de noi măști. Django se dă maestru specialist în achiziționări de negri herculeeni, pentru sângeroase lupte private, iar doctorul e bogatul plătitor al ”cioroilor” selectați. Nu se mai știe cine e stăpânul și cine valetul, căci, în fața lumii stupefiate, distinsul neamț ascultă mereu de sfaturile însoțitorului său negru, într-un loc unde negrii sunt biciuiți, sfâșiați de câini, vânduți în târguri, închiși în cutii strâmte de lemn, îngropate în pământ, sau folosiți ca brațe de muncă. Un Siegfried negru, deci antiarian, subminează profund imaginarul germanic al eroilor Walhallei, așa cum un negru călare, liber, cu pistol la centură, subminează autoritatea albilor în Sudul sclavagist. Nici în locul de prizonierat al Broomhildei tipologia nu e una clasică: monsieur Candie e un snob filofrancez care e oripilat de limba vorbită în Boston, care are o bogată bibliotecă (Alexandre Dumas printre volume) și care tolerează obrăzniciile lui Stephen (Samuel L. Jackson), bătrânul servitor negru al familiei. Inteligent, autoritar, cinic, intim al stăpânului și pe deplin convins de statutul etern al confraților săi (la antipodul bătrânilor negri din literatura lui Harriet Becher-Stowe), Stephen e cel care îi demască pe cei doi pretinși cumpărători de ”cioroi” pentru lupte. Profitând de iubirea dintre Django și Broomhilda, rasistul Stephen provoacă un alt deznodământ al prezenței analogului Siegfried la ferma lui Candie. Nu înainte de a-și seconda aprobator stăpânul în strania lecție despre servitudinea ancestrală a rasei negroide, exemplificată prin frenologie. Vânzarea Broomhildei la un preț exorbitant (exact prețul pentru care ar fi fost dat un luptător mandingo) e condiția pusă pentru a putea părăsi în siguranță casa tânărului fermier. Ofensele reciproce (Schultz semnează în fața tuturor actul de eliberare al Broomhildei; disprețuit ostentativ, Candie îl obligă pe doctor să respecte obiceiul sudist de a da mâna cu partenerul de afaceri) duc la o descărcare tensională în cascadă, cea mai intensă din tot filmul. Sunt, de fapt, răsturnări de situație care se succed rapid, într-o sarabandă de împușcături și râuri de sânge, cum numai într-un western dezlănțuit marca Tarantino se putea vedea: Schultz îl ucide pe Candie, e ucis, la rându-i, de mercenarul fermierului, Django e prins, după nenumărate schimburi de focuri, e trimis spre o condamnare la muncă în mină, se eliberează, apoi, ingenios, împușcându-și gardienii, revine, o ucide pe frumoasa soră a lui Candie, îl ucide pe Stephen și aruncă în aer, apoteotic, întreaga reședință. Acest carnaval exploziv al morții de la final este el însuși o lecție a crudului Sud american preaboliționist, eufemizat, într-o secvență anterioară, de imaginea bumbacului pufos stropit de sângele unui vechil împușcat. Salvarea Broomhildei visate atât survine, în sfârșit, împreună cu documentele de eliberare care să-i ateste dreptul de a merge oriunde fără povara de a aparține cuiva. Cu sacrificiul prietenului său alb, Siegfried-Django cel negru și soția sa pleacă spre necunoscut, fericiți, lăsând în urmă ruinele fumegânde ale casei lui Calvin Candie, frenolog amator și mare proprietar de sclavi în Mississippi.
Relația lui Tarantino cu genul western și cu franciza Django nu e chiar nouă. Tarantino apare ca actor secundar într-un jap-western, Sukiyaki Western Django (regizor Takashi Miike), din 2007, la fel de exotic prin asocierea tipologiilor umane și narative americano-asiatice (combinație de săbii samurai, arte marțiale, mitraliere, revolvere Colt și Smith & Wesson). Dar referința la westernurile-spaghetti e evidentă chiar în interiorul filmului lui Tarantino. Din lunga serie a peliculelor cu Django, realizate exclusiv de italieni, începând cu anii 1960 (Giulio Questi, Ferdinando Baldi, Sergio Garrone), regizorul alege două, cele care l-au avut ca protagonist pe Franco Nero: Django (Sergio Corbucci, 1966) și Django 2 – Il grande ritorno (Nello Rossati, 1987). Folosirea unui incipit asemănător (muzica lui Morricone, la temă; cadru natural vast, cu eroul înlănțuit; scris de generic vintage, cu roșu) sunt formale. Există și secvențe analoage, cum e apariția bandei mascate Ku Klux Klan, prezentă și în pelicula lui Corbucci din 1966. Esențială mi se pare, însă, introducerea unei scurte scene în casa lui Candie, unde apare chiar Franco Nero, ca bătrân commerçant de negri pentru lupte mandingo. Pus semnificativ alături de noul Django, în film, personajul lui Franco Nero e îmbrăcat de plecare, dar pare a se opri pentru o recunoaștere a mai vechiului său avatar. Întrebat cum îl cheamă și pus să spună pe litere, Django suspectează o neînțelegere și aduce completarea că ”D”-ul din numele său e mut. Bătrânul elegant își bea tequilla, aruncă un ”Știu!” și dispare definitiv din cadru. Epoca fostului Django s-a încheiat, e vremea unui remake, cel care tocmai se desfășoară și pe care trebuie să-l accepte, politicos.
Cu intertextul mitic, ineditul tipologiilor, autoreferențialitatea subtilă și binecunoscuta stilistică a violenței gratuite, westernul lui Tarantino e un pariu câștigat. Un Django unchained, la atâția ani de la clasicizare, dar un Django reloaded, pe fondul contrafactual al istoriei Sudului american, dintr-o perspectivă a omniprezenței panoramice — iată un rezultat cinematografic remarcabil, în 2012, care și-a meritat premiile.
