Obligată să convieţuiască cu o mulţime de alte forme de a organiza cuvintele în discursuri, în modernitate poezia se opune cotidianului. Nu că înainte s-ar fi întâmplat altfel, dar sfârşitul secolului XIX şi tot ce a urmat au adus marea revoluţie a limbajului poetic, denumită cândva, în anii ’50 ai veacului trecut, de un teoretician german (Hugo Friedrich) drept „structură lirică modernă”. Dacă până la romantismul anglo-franco-german poezia încă mai ţinea cont de verosimilitatea aristotelică, de necesar, de universal, de imitaţie şi de tropi, odată cu Baudelaire, cu Mallarmé, cu Verlaine, odată cu explozia avangardistă şi cu individualismul existenţial de după Primul Război Mondial, poezia se defineşte mai ales prin categorii negative. Dezumanizare, depersonalizare, dezorientare, timp crepuscular, creştinism în ruină, identitate goală, trascendenţă goală, izolare şi spaimă, realitate distrusă, irealitate senzorială, iată câteva dintre aceste categorii ale esteticii poetice moderne — mai pe scurt, stranietate, obscuritate şi disonanţă. Sensul ca rezultat imprevizibil al textului însuşi, eu liric fantasmatic, fragmentat, în aceeaşi măsură ermetic şi confesiv, cerebral şi sentimental, un cititor deconcertat şi suspendat, ca şi poetul, deasupra normelor, acestea ar fi câteva dintre consecinţele revoluţiei poetice moderne. Fie că e abstractă sau formal-transparentă, fiziologică ori ideologică, poezia secolului XX a marcat definitiv o nouă sensibilitate umană, în deplină concordanţă cu procesul general de „dezumanizare a artei”, cum l-a caracterizat eseistul spaniol Ortega Y Gasset. Poezia modernă, ca toate celelalte forme artistice, s-a orientat narcisiac spre ea însăşi, refuzând orgolioasă lumea reală, cotidianul sărac şi platitudinile intelectuale ale cititorului.
Am putea urmări acest lung proces aplicându-l pe literatura română. Să comparăm poeţii de până la Eminescu, pe Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu, cu cei de după momentul auroral eminescian, cu Bacovia, Arghezi, Barbu şi Blaga. Până la Eminescu, poezia românească era încă prinsă în chingile clasice ale genului imitativ şi formal, era didacticistă, retorică şi pedantă. După providenţiala inserţie de limbaj şi imaginar eminescian, excluzând inerţia unor Goga şi Coşbuc, poezia românească capătă substanţă şi suflu, devenind deschisă experimentelor textuale, ermetismelor de largă respiraţie filozofică şi ambiguităţilor de tot felul. Plasticitatea incantatorie a cuvintelor din versuri devenea mai puternică ca oricând, detronând orice aşteptare hermeneutică. Un Tzara, un Voronca, un Vinea au dus la extrem aceste tendinţe. După AL Doilea Război, neoavangardismul şi generaţia şaizeciştilor inauguraţi de Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar şi „cerchiştii” sibieni au reluat şi amplificat în noi forme orgolioasa poetică centrată pe sacralitatea de necontestat a cuvântului creator de noi şi noi ocurenţe semantice. În continuare, poezia se lupta cu un cotidian a cărui degradare era sporită, de data aceasta, de ideologia comunistă, suspicioasă, teroristă şi antiestetică. Generaţia optzecistă a sincronizat, într-o luptă surdă cu presiunile culturale autohtone, poezia românească cu ceea ce se întâpla în literatura occidentală a timpului. Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Bogdan Ghiu, Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae, Ion Mureșan, Gellu Dorian, Adrian Popescu, mulţi mulţi alţii reprezintă, încă, vârfurile a ceea ce s-a numit „post-modernism poetic românesc”. Discursivitatea egolatră şi biografistă, puzzle-ul urban, minimalismul, tragicomicul, intertextualitatea, simbolizarea oblică s-au constituit în forme contemporane de a plasa poezia între cele mai originale forme de a eluda, cu orice preţ, mai vechea cerinţă a imitaţiei artistice. O făcuseră, oricum, puţin mai înainte, cu mijloace ceva mai sobre, generaţia lui Marin Sorescu, a Anei Blandiana, a Ilenei Mălăncioiu, a lui Emil Brumaru, a lui Nicolae Prelipceanu şi a Angelei Marinescu, de la care se pot revendica optzeciștii, nouăzeciștii, douămiiștii și toți care vor mai fi.
Poezia împotriva cotidianului înseamnă, de fapt, resemantizarea ultimului, o resemantizare paradoxală, pentru că lucrează prin negaţii. Între atâtea frecvenţe care folosesc astăzi cuvântul, dar care îi devalorizează forţa evocatoare şi întemeietoare de sens, coborându-l într-o logoree informă şi manipulatoare, poezia rămâne singura care îmbogăţeşte realitatea. Împotriva voinţei ei şi cu riscul de a deveni, cu timpul, o enclavă. Şi mă întreb dacă nu cumva a devenit, deja, dacă, spre deosebire de mai accesibila proză, de omniprezenta politică şi de vorbăraia culturii de consum, poezia nu mai e celebrată decât la festivaluri elitiste, în concursuri de gen, în reviste literare sau în cărţi pe care le citesc puţini.
Cotidianul a castrat logosul, pierzând, astfel, cea mai adâncă și mai curată oglindă a sa. Poezia mai face, încă, efortul de a reclădi mereu temelia solidă pe care cotidianul să-şi depoziteze bruma de spirit care i-a rămas. Ca şi Homer, poezia e oarbă, dar asta nu înseamnă decât că, în cotidian, ea vede esențialul și-l transmite mai departe. Poezia e martorul select al cotidianului, exact cel pe care lumea, de obicei, îl ignoră: piatra din capul unghiului.
