Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe

Am putea defini pasiunile drept preocupări parazitare și inofensive, fără utilitate imediată, adică ceea ce astăzi modernii numesc ”hobby”-uri. Ele au dat dintotdeauna grosime existenței și au personalizat ființa socială disipată într-un prezent alert, programat. Fără pasiuni, individul are un desen șters, convențional, anonimizat de grup, spiritul său e lipsit de adâncime, de portret. Micile activități gratuite prelungesc căldura unică a unui corp și-i reconfirmă spectrul inedit al personalității inconfundabile. Nu cred în omul care nu are pasiuni, mi se pare plat, rece, o piesă informă a uriașului sistem social care uniformizează orice solitudine.

Cele mai multe dintre pasiunile noastre vin din tinerețe sau măcar din copilărie, vârste ale unui timp eliberat de povara anxietăților adulte. Unele dispar, la maturitate, altele se convertesc în analoage ”serioase”, altele se păstrează intacte. Colecționatul timbrelor (a nasturilor, a șervețelelor, a ceasurilor, a etichetelor de tot felul, a cărților poștale, a surprizelor de chewing-gum etc.), pescuitul, fotbalul (și zecile de alte sporturi), acvariul cu pești, animalele de apartament, cărțile vechi, obiectele de anticariat, revistele de benzi desenate, mașinile (de jucărie și adevărate), bicicletele, motocicletele, goblenurile, anumite tipuri de filme și de cărți, jocurile pe computer, fotografia, trenulețele electrice — iată câteva dintre ele, luate la întâmplare. Originale și îndepărtate de preocupările înalt-cotidiene ale adultului, pasiunile care persistă pot trezi zâmbete tolerante sau chiar repulsie doctă din partea celorlalți, fără a fi ușor de justificat, ca răspuns. Pentru mulți, nu pari un tip credibil dacă te ocupi cu chestii mărunte, neprofitabile, pur gratuite, doar de plăcere. Dar exact acestea dovedesc frăgezimea unui suflet, culoarea intensă a unui trecut, umanitatea irepetabilă a unui individ, exact aceste ”copilării” te ajută, prin alternanță, să faci bine celelalte activități, onorante, pragmatice și specifice. Ceea ce nu știu oamenii prea ”serioși” e că pasiunile care s-au păstrat din fragedă tinerețe constituie zona ludică a ființei, definitorie pentru antropologia modernă și atât de necesară parcursului convențional al omului civilizat.

În ce mă privește, între multe altele, am două pasiuni care datează din copilărie, de care nu m-am jenat și de care nu am vrut niciodată să mă eliberez: una — poveștile cu pirați, corăbii și călătorii pe mare, alta — filmele western. Ambele sunt la fel de intense și, amplificate de vârstă, îmi ocupă timp și resurse.

Prima se trage de la euforia evadării prin lectură, în perioada neagră a ceaușismului forțat ascetic. Citeam, mai bine-zis, devoram cărți de tot felul, literatură multă, accesibilă, atunci, plonjam disperat în ficțiune, gustând din plin bucuriile călătoriilor imaginare. Dar cărțile despre mare îmi plăceau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât mă plictiseau cele obligatorii, de la școală. Dimitrie Bolintineanu, Ion Creangă, Nicolae Labiș, Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Eugen Jebeleanu și Dumitru Radu Popescu concurau, fără succes, cu Robert Louis Stevenson, Radu Tudoran, Daniel Defoe, Jean Bart, Jack London și Jules Verne, citiți și răscitiți de fiecare dată cu același aplomb. Filmul lui Mircea Mureșan după Toate pânzele sus!, văzut fragmentat în episoadele de duminica, la amiază, a fost, pentru mine, momentul magic al plecării spre alte zări, interzise, în realitate, pentru orice cetățean obișnuit al Republicii Socialiste. Am prelungit pasiunea cu înscrierea la cercul de navomodelism de la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, cu achiziționarea revistelor ”Modelism” și a altor lucrări la subiect, cu însușirea jargonului marinăresc și a datelor istorice pentru marile explorări oceanice. Când alții visau la rachete, tehnologie, sport, fizică și matematică, într-o febră nepotolită eu am vrut să-mi leg viitorul de mare. Așa am dat examen la Liceul Militar de Marină din Constanța, pentru a deveni ofițer. Am intrat greu, cu examene eliminatorii de tot felul (medical, sportiv, psihologic) și un dosar politic solid, așa cum cerea statul comunist pentru orice viitor cadru de nădejde al armatei. Mi-am dat seama, ulterior (la timp, din fericire), că nu eram făcut pentru asta, că făcusem confuzia impardonabilă dintre visele copilăriei și realitate, dintre ficțiunea tandră a cărților și adevărul gol de afară, că ratasem, într-un cuvânt. M-am întors, după liceu (terminat, până la urmă, integral, cu toate ale lui, cazone și marinărești), de unde am plecat, adică la cărți. Venise și schimbarea din 1989, între timp. Am făcut literele, cu urmările previzibile pentru un cititor de vocație: master, doctorat, scris și publicat. Am devenit scriitor sau, mă rog, m-am legat definitiv de literatură, în mod oficial. Dar pasiunea a rămas intactă: am continuat (o mai fac, încă) la fel de înnebunit cu romanele marine vintage (Herman Melville, Richard Henry Dana Jr., Emilio Salgari, Rafael Sabatini, William Golding, Arturo Pérez-Reverte, Patrick Oꞌ Brian) și filmele de gen (pirați, războaie navale, revolte, insule, comori, căpitani), îmi place să confecționez, pentru decorul spațiului personal, micromachete de corăbii și, în general, în mintea mea colcăie imaginarul marin al navigației cu pânze. Știu și acum tipologia velaturii pe catarge și ce rol au piese importante de la bordul unui velier (vasele moderne nu prea m-au atras), recunosc secolul căruia aparține un vas numai privindu-i construcția, identific doar din fotografie marile corăbii din istorie, pe căpitanii și poveștile lor, deosebesc imediat între goeletă, bric și fregată, tresar de plăcere la contemplarea unei machete de corăbii, reprodusă cu toate detaliile. În biroul meu, printre vrafurile de cărți, zac prăfuite câteva asemenea obiecte (jucării total inutile, nu-i așa?), care trezesc mai ales admirația copiilor. Dar pentru mine, o corabie înseamnă în primul rând începutul unei fascinante povești. Ultima răbufnire a acestei pasiuni s-a terminat la finele anului trecut cu lansarea la Gaudeamus a primului meu text de ficțiune, În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar), o parabolă marină ale cărei avataruri au bogate inserții autobiografice. Romanele se nasc, dacă nu direct din viață, măcar din marile obsesii ale autorilor, până la urmă, cu toții suntem de acord.

Cealaltă pasiune a mea vine tot dintr-un contact cu reveria și e legată de aceeași perioadă socialistă. Cele două ore de program tv zilnic (prelungit insuficient doar sâmbăta și duminica) mă obligau să caut halucinația cinematografului. Îl frecventam aproape în fiecare sâmbătă și duminică, luptând cu aglomerația infernală de la bilete și cu atmosfera irespirabilă a sălilor pline ochi. Între filmele preferate, erau western-urile, pelicule neutre ideologic și de aceea tolerate din belșug de cenzură. Ajunseseră să domine, procentual, la difuzare, alte genuri (filmele lacrimogene de sorginte indiană, cele chinezești cu arte marțiale, comediile franceze și rusești, cele cuminți cehoslovace, italiene etc.). Așa am putut să-i văd pe doi dintre eroii mei: John Wayne, în nenumăratele sale ipostaze de cow-boy justițiar sau șerif de ocazie, și Clint Eastwood, macho-ul plictisit cu ciotul de trabuc în colțul gurii, al cărui pistol ieșea rapid, în cele mai neașteptate și mai spectaculoase momente. Yull Briner, Charles Bronson, Elli Walach, Lee Van Cleef, Henry Fonda și mulți alții mi-au încântat sufletul avid de ambuscade, împușcături, replici dure, bandiți, șerifi, confruntări de Saloon și întorsături de situație, prin peisajul arid al preeriei și prin orășelele din scânduri ale emigranților din toată lumea. Era, evident, ”altceva” decât cenușia realitate a ecranelor din România comunistă. E ciudat, însă, că nu m-am dat în vânt după romanele de gen ale lui Karl May, filmele mă prindeau mai tare, mă satisfăceau fără rest. Mai târziu, maniheismul poveștilor din old american west s-a specializat, dar nu și-a pierdut din savoare. Ca cinefil amator, urmăresc la fel de mult westernuri, oricât de slabe estetic ar fi (de gustibus, replic mereu!), dar acum pot face argumentat diferențe între prestații, producători și povești. Peliculele tipic americane ale unor John Ford, Howard Hawks, Kevin Kostner sau Lawrence Kasdan, spre exemplu, respiră adesea predictibil mișcarea amplă a spațiului deșertic sau surprizele vendetelor cu femei, diligențe, indieni, fermieri, pistolari și văcari. Westernurile-spaghetti ale lui Sergio Corbucci ori Sergio Leone, în schimb, au tensiunea misterioasă a marilor conflicte interioare, tăcerile transpirate ale complicatelor dueluri sau hazul replicilor, subliniate magistral de muzica unui Enio Morricone. Trecute în viziunea lui Tarantino din recentul Django unchained, atuurile clasicelor filme despre vest se transfomă, incorect politic, într-un western-fashion, drapat în culori, sunete și situații explozive. În el se amestecă substanța contondentă a masculinității hiperbolizate (violența redundantă, marca Tarantino), ambiguitatea tragi-comică a plasării cronologice, șocul tipologiilor anti-mainstream și firul roșu al mitului abil speculat. Din aceeași pasiune, m-am îndrăgostit de armele timpului și le pot recunoaște ușor: revolverele Colt, Smith&Wesson-Schofield, Remington și Le Mat, carabinele Winchester, Sharp și Henry, mitraliera Gatling (cunoscătorii știu la ce mă refer!). Din primele două tipuri, pistoalele Colt și Schofield, mi-am achiziționat vreo patru piese diferite, deloc ieftine, de la o firmă spaniolă ce reproduce perfect arme ornamentale din orice epocă, pentru muzee și recuzite scenice (iarăși, jucării inutile, nu?). Detalii western s-au strecurat, discret, în două dintre povestirile mele ultrascurte, publicate prin reviste.

Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe capătă, la maturitate, sound-uri dintre cele mai neașteptate, el se convertește în lucruri ”serioase”, când nu dispare de-a dreptul sub mecanismul altor obișnuințe, mai stringente, mai lucrative, mai ”potrivite” vârstei. Dar unele dintre pasiuni se păstrează în stare pură, așa cum au apărut și cum s-au manifestat dintotdeauna, copilărește, gratuit, devorator, inexplicabil. Amplificat și specializat, efectul lor conservă, peste timp, profilul original al pasionatului, deosebindu-l fundamental de semeni. Pasiunea ca indice personal, ca amprentă genetică, ca expresie a alterității, de ce nu?  Am pasiuni, deci exist, nu e nicio îndoială.