Despre glorie, moarte şi nemurire

Tocmai am terminat de citit „Prin foc şi sabie” de Sienkiewicz. Am fost surprins de câte ori slava, fie ea cavalerească sau căzăcească, era amintită ca motivaţie principală a eroilor, fiindu-le cu mult mai scumpă decât viaţa. Mi-a adus aminte de „Iliada” şi de gloria nepieritoare pentru care luptă cu înverşunare Ahile. Mi-a adus aminte de Cicero şi de o afirmaţie dragă mie, făcută în a doua filipică împotriva lui Antoniu: „Viaţa celor morţi stă în amintirea celor vii.”

Mă întorc apoi spre lumea în care trăim astăzi şi constat că gloria nu mai există, nici ca element definitoriu al unei mentalităţi, nici măcar ca loc comun în retorică. Ceva iremediabil s-a petrecut şi o explicaţie completă şi satisfăcătoare pentru o asemenea schimbare nu găsesc.

În orice caz, cred că trebuie pornit de la necesitatea care justifica existenţa conceptului de „glorie” sau de „slavă”. Dincolo de indiscutabila presiune socială cu care se confruntau elitele pentru a-şi justifica în permanenţă poziţia privilegiată printr-un comportament excepţional, există totuşi şi o explicaţie mai adâncă.

Aşa cum arată Delumeau, toate temerile omului pot fi reduse la o unică frică primordială: frica de moarte. Ceea ce la animale este un instinct, la om devine un spectru care adeseori îi şi bântuie conştiinţa. Calea naturală de a învinge moartea, şi pentru animal, şi pentru om, este procreaţia, dar aşa cum observa Schopenhauer, o asemenea victorie este una tragică: nu individul este acela care învinge moartea, ci specia.

Însă omului i-a mai fost deschisă încă o cale pentru a birui moartea, o cale determinată de abilitatea unică a speciei umane de a transmite cunoştinţe peste generaţii: nemurirea prin amintirea faptelor excepţionale săvârşite în timpul vieţii. O asemenea biruinţă asupra morţii este cu atât mai valoroasă cu cât ea este o biruinţă individuală: individul, sau cel mult un anumit grup, este cel care se sustrage extincţiei, nu specia întreagă (deşi nemurirea se obţine tot prin intermediul speciei care ţine minte, dar acesta este deja un cu totul alt punct al discuţiei).

Într-o asemenea lumină, dorinţa atât de fierbinte de a fi cântat de poeţi, dispreţul pentru viaţa liniştită şi deprecierea unei asemenea vieţi faţă de sacrificiul glorios capătă o cu totul altă înfăţişare. Căutarea gloriei nu reprezintă doar o necesitate socio-culturală, ci una biologică şi ontologică.

De aceea mă surprinde atât de mult faptul că astâzi gloria nu mai este invocată niciunde, că nimeni nu mai este interesat de glasul secolelor ce va să vină. Să fi ajuns fiinţa umană la o aşa înţelepciune încât să înţeleagă că până la urmă totul este deşertăciune (sau mai ştiinţific vorbind, că într-o lume atât de relativă nu mai este loc de concepte absolute precum gloria)? Ori să fi devenit cu toţii atât de epicureici încât să ne preocupăm exclusiv de trăirea clipei? Nici pe departe, deşi mărturisesc din nou că o explicaţie cu totul satisfăcătoare pentru dispariţia din lume a gloriei nu găsesc.

Ar putea fi pe de o parte faptul că astăzi elitele nu mai trebuie să îşi reconfirme poziţia prin fapte glorioase: este de ajuns să etaleze nu ştiu ce excentricităţi, fie materiale, fie de comportament, şi problema este rezolvată. Pe de altă parte, în continuarea ideii dezvoltate mai sus, cred sincer că oamenii nu îşi mai doresc nemurirea pentru că ei nu mai ştiu exact ce este moartea. Frica de moarte rămâne, dar este estompată pentru că moartea a fost pur şi simplu ascunsă, pitită după uşa din dos. Începând mai ales cu secolul al XIX-lea, când îmbunătăţirea nivelului de trai şi a asistenţei medicale devine constantă, moartea începe să dispară treptat din peisajul cotidian. Şi să nu spuneţi că nu este aşa! Câţi dintre dvs. aţi văzut în realitate un om murind? Câţi aţi stat lângă un muribund care îşi dă duhul? Nu vă mai întreb câţi aţi văzut o moarte violentă. Eu unul recunosc că nu am văzut moartea şi nu o cunosc. Mă cutremur puţin la gândul că la un moment dat nu voi mai fi, dar neştiind totuşi moartea, nu are de unde să apară motivaţia pentru obţinerea nemuririi. Dacă nu ar fi o pasiune indusă pe cale livrescă, poate şi o fărâmă de orgoliu undeva la mijloc, nu cred că aş putea vreodată să îmi doresc gloria.

Poate şi din această cauză gloria nu îşi mai găseşte astăzi alt loc în lume decât în cărţile şi în filmele despre epoci trecute.