Cei ce sunt curajoşi şi ridicoli

 

„Între Don Quijote şi cei cuminţi e antagonismul dintre sens şi nonsens, dintre bunul simţ şi simţul comun; între Don Quijote şi Sancho e alianţa dintre acestea din urmă, şi buna direcţie pe care al doilea o poate căpăta de la primul”.

(Alexandru Paleologu)

Deşi lăudabil şi valorizat în ordine socială şi morală, curajul presupune adesea doze bune de epatare inconştientă, de protest iraţional, iluzoriu şi absurd. În mod paradoxal, curajul devine axiologie numai dacă rezultatul acţiunilor curajoase reuşeşte. Departe de a fi un principiu imuabil, o idee platonică, curajul se dovedeşte o reminiscenţă interpretabilă, un lest contextualizant, cu hermeneutică dublă: dacă acţiunile curajoase au eşuat, curajul n-a fost decât un gest ridicol, riscant; dacă acţiunile au dat rezultatul scontat, curajul transformă totul într-o poveste-model.

Luând hanurile drept castele impunătoare şi morile de vânt drept inamici, Quijote a repurtat o victorie demnă de un cavaler curajos. Abia dacă ar fi fost înfrânt, ar fi avut Sancho dreptate. În logica luptătorului de la Mancha, curajul rămâne singura cale de bun-simţ prin care să conservi, oriunde şi oricând, vechile virtuţi ale bărbaţilor cavaleri. În logica servitorului său, maestru al simţului comun, hanurile şi morile sunt doar iluzii ridicole, împotriva cărora nimeni nu poate obţine vreo victorie. Biruitor, curajul e de bun-simţ. Învins, curajul abia dacă atinge simţul comun. Şi aici lumile reprezentate de cele două personaje cervanteşti se despart. Tocmai fiindcă e iluzoriu să lupţi contra morilor de vânt, curajul lui Don Quijote, anihilându-le, a devenit de bun simţ. Sancho n-are decât să strige-n pustiu că nu există niciun inamic şi că, deci, nu există nicio victorie. El rămâne prizonierul iremediabil al simţului comun.

Să mai luăm, de pildă, pentru o coborâre în imanent, curajul tinerilor care au deschis schimbările din România lui decembrie 1989, la Timişoara. Reuşind să zguduie din temelii un sistem ce părea etern, jertfa lor a fost exemplară. Au stat de bună voie în faţa gloanţelor pe care dictatorul comunist le pregătise pentru ei, s-au sacrificat, şi nu se putea altfel. Dacă schimbările n-ar fi reuşit şi gestul lor temerar de a demonstra n-ar fi dus la ceea ce s-a chemat, câteva zile mai târziu, „Revoluţie”, curajul lor ar fi rămas o doar împotrivire absurdă a câtorva împotriva unei infernale şi uriaşe maşini zdrobitoare de vieţi. Ar fi fost un gest stimabil, desigur, dar unul disperat, un, scuzaţi-mi îndrăzneala!, „curaj nebun”, aproape de nebunia sfinţeniei, dar destul de departe de bunul-simţ, care ar fi considerat iluzorie intenţia de a schimba ceva. Potrivit evidenţelor de acum, au făcut ceea ce trebuia, altfel, ar fi fost inutil să încerce. În primul caz, a fost de bun simţ ceea ce au făcut. În al doilea, de bun simţ ar fi fost să nu facă nimic. Deşi nu ştiu dacă nu cumva există, aici (şi-n alte părţi), o predeterminare metafizică a curajului, şi atunci orice hermeneutică terestră e estompată. Dar, pentru precizia demonstraţiei, exclud acum această ipoteză probabilă.

Şi în ordine spirituală curajul îmbracă haina ambiguităţii. Mult clamat de creştinism drept condiţie a intrării în Împărăţie, curajul n-ar fi fost aşa dacă, exercitat, ar eşua în tupeul spectaculos al păcătoşilor. În Evanghelii, între multele cazuri de curaj, ne amintim de vameşul Zaheu. Bogat, temut şi mic de statură, s-a urcat în sicomor ca să-l vadă pe Iisus, în timp ce trecea cu mulţimea pe acolo. Iisus se opreşte sub pom şi-l cheamă să coboare, ca şi cum l-ar fi cunoscut şi aşteptat de mult. Trebuia să poposească în casa lui şi să-i schimbe total existenţa, dintr-o dată, definitiv. Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă Zaheu ar fi rămas un simplu privitor, în dud, fără ca Iisus să-l fi chemat la El? Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus ar fi trecut mai departe? Un individ scund, cunoscut, bine îmbrăcat şi, evident, cu o poziţie socială înaltă se urcă în copac ca să-şi satisfacă o curiozitate simplă, ca să vadă spectacolul alaiului din urma ciudatului învăţător galileean. Nu s-a întâmplat aşa, căci personajul harismatic s-a dovedit a fi acel Cineva aşteptat. Curajul lui Zaheu a fost, în acest caz, un impuls salvator, dătător de sens, revelator.

Mi s-a întâmplat să probez şi eu ambiguitatea structurală a curajului, deopotrivă ridicol şi exemplar. Într-o excursie de grup în Ucraina, am ajuns în lavra Poceaev, un uriaş complex monahal înainte de Kiev, în stilul atât de cunoscut ortodoxiei slave: biserici imense, cât nişte hale din piatră şi ciment, uneori cu câte două etaje şi cu câte două altare, mulţime de turnuri, arcade, ferestre, dependinţe, scări, curţi şi spaţii, o combinaţie unică de baroc occidental, administraţie hiperbolică şi hieratism rus. Rămăsesem fascinat de simplitatea şi, în acelaşi timp, de intensitatea adâncă a credinţei din sufletul oamenilor locului. Zdrobitoare fuseseră şi spectacolele liturgice, cu muzica omofonă care te ridica în slăvi, rezonată de spaţiile uriaşe ale interioarelor, cu icoanele şi veşmintele sclipitoare, cu gestica rituală perfect sincronizată, în ciuda numărului mare de preoţi oficianţi. Ceea ce spun eu acum e prea bine cunoscut celor care au contacte mai strânse cu ortodoxia rusă, dar pentru mine şi acum lucrurile „de acolo” au rămas la graniţa dintre admiraţie şi cârcoteală raţionalist-ascetică. Spun asta fiindcă îmi pare că ortodoxia românească e mai echilibrată, mai acceptabilă, mai tolerantă.

În bisericile ruse, oamenii nu pot atinge iconostasul, pentru închinare. Fiind parte a altarului, iconostasul e izolat de restul navei printr-o barieră simbolică, un şnur sau altceva. La Poceaev, în biserica mare a mănăstirii, iconostasul era separat printr-un gărduţ metalic, care delimita o incintă în care aveau voie să intre doar preoţii care slujeau. Credincioşii se închinau la icoane puse pe postamente, dincoace de acest gărduţ jos, peste care, la o adică, se putea păşi lejer. M-am aşezat şi eu la coadă, pentru trecut pe la icoanele importante. Am putut observa, între timp, avid, cum făcusem peste tot, ce se întâmplă şi mai ales ce e schimbat faţă de ceea ce aveam acasă. Destul de multe. Am văzut, între altele, că, dacă un ieromonah trecea pe lângă tine, bincuvântarea se cerea prin aplecare şi prin întinderea mâinilor în faţă, cu palmele împreunate, căuş. Părintele făcea semnul crucii în acest căuş, şi nu atingea vârful capului, ca la noi. Era, prin urmare, o binecuvântare mai distantă, mai puţin intimistă, ca şi cum ai fi cerşit ceva şi ţi s-ar fi dat cu precauţie, fără elementul tactil cu care eram obişnuit. Mă uimeau, apoi, cei câţiva schimonahi care intrau, discreţi, dincolo de gărduţ, între slujbe, şi se aşezau fie în genunchi, fie pe un scăunel, pentru a se ruga. Îi recunoşteam după celebra glugă trasă adânc peste ochi, foarte diferită de convenţionalul culion înalt, cu camilafcă, şi după textele şi desenele în alb şi roşu, cusute pe haine, care se prelungeau de pe marginile glugii până jos, pe pseudo-epitrahilul din faţă. Umărind curios unul dintre aceşti purtători de schimă mare, pustnici şi canonisiţi de bună-voie, mi-am amintit de pildele Patericului, unde orice avva se distingea prin asceză, înţelepciune şi discernământ, dând cele mai paradoxale şi mai folositoare răspunsuri curajoşilor care se încumetau să-l caute şi să-l întrebe.

Un curaj survenit brusc (cum altfel decât nepremeditat poate fi curajul?) m-a făcut să doresc o asemenea confruntare cu schimonahul care se ruga pe un scăunel, nu departe de mine, în interiorul incintei din faţa iconostasului. Am făcut, prin urmare, ceea ce era interzis: am deschis portiţa gardului, am intrat şi, ajuns lângă părinte, m-am ghemuit în dreapta lui, lipit de el, cerând binecuvântare. Nu doar interzis era să păşesc în interiorul perimetrului acela, ci şi neobişnuit era felul de a cere binecuvântare. Schimonahul nu a reacţionat în niciun fel, şi-a văzut în continuare de rugăciune, în nemişcare, aplecat, cu gluga trasă pe frunte. Nu ştiam dacă era descumpănire din partea lui, pentru că fusese luat prin surprindere, sau era un test de răbdare, în felul celor date în Pateric. Am aşteptat nemişcat, la rându-mi, prăbuşit într-o parte, sprijinit de genunchii părintelui, o reacţie. Minute bune au trecut, care mie mi s-au părut ceasuri întregi. În zgomotul surd al pelerinilor care se mişcau de colo-colo, în biserică, nu mai auzeam nimic, formam o fiinţă stranie, împreună cu schimonahul meu, o fiinţă decupată din peisajul sonor şi vizual şi izolată într-un unic tablou, închis ermetic. Auzeam doar fâşâitul bobiţelor de lână ale metanierului lung, trecute prin degetele rugătorului, ritmic, la intervale regulate, şi simţeam atingerea inodoră a veşmintelor sale negre, largi, adăpostind un trup descărnat de asceză, spiritualizat. Îmi imaginam că eram priviţi de dincolo de gărduţ de către cei care treceau, şi mă vedeam un iconoclast ridicol sau un obraznic occidental venit să tulbure străvechea pace duhovnicească a estului slav.

După un timp alungit de aşteptare înfrigurată, de gânduri şi de întrebări, s-a produs descărcarea. M-am ridicat în picioare, iar părintele a crezut că vreau să plec, fiindcă-mi pierdusem răbdarea. Eu, însă, voiam să mă mut în partea cealaltă, în stânga, ca să ocup aceeaşi poziţie. Când a văzut că n-am plecat, ci m-am forţat să mă ghemuiesc lângă el, din nou, părintele s-a întors, brusc, m-a primit luându-mi capul în mâini şi mi l-a strâns, puternic, într-o binecuvântare entuziastă. Sufletul mi-a fost inundat de o bucurie nepământeană. Trecusem proba, avusesem răbdare, suportasem ignorarea aparentă şi primisem plata cuvenită. Făcusem gestul curajos şi contrar obiceiului ortodoxiei ruseşti de a-i veni aproape, pentru binecuvântare, făcuse şi el gestul compensator de a mi-o acorda altfel decât obişnuia. După ce mă lăsase, pedagogic, să aştept, să insist, s-o doresc cu adevărat.

E uşor de spus cum ar fi cântărit curajul meu dacă finalul întâmplării ar fi fost altul. Dacă, adică, părintele nu s-ar fi oprit din rugăciune şi n-ar fi ieşit din pacea lăuntrică, pentru a mă binecuvânta. Nu avea nicio obligaţie, nici măcar duhovnicească, mai ales că o cerusem încălcând cele mai elementare reguli de comportament local. Ar fi trebuit să mă ridic, într-un sfârşit, şi să plec de lângă el, ca un om care încercase un asalt şi căruia încercarea nu-i reuşise. Curajul meu, atunci, ar fi rămas o îndrăzneală blamabilă şi ar fi primit ceea ce merita: indiferenţa. N-a fost, din fericire, aşa, astfel că pot spune „am avut curaj”. Am avut curajul de bun-simţ al lui Don Quijote, gata să facă ceea ce nu fac oamenii comuni, iar nu cuminţenia lui Sancho Panza, atât de convenţională, de politicoasă. Dar asta numai fiindcă necunoscutul schimonah ortodox ucrainian din lavra Poceaev a avut providenţiala bunătate de a-şi pune mâinile peste mine.

Curajul e o virtute riscantă, poate cea mai instabilă dintre virtuţi. Cei ce sunt curajoşi trebuie să fie gata de-a deveni, aproape concomitent, ridicoli. Ca-n multe altele, finis coronat opus: apogeul întâmplării decide. Şi oricum, de la bunul-simţ la simţul comun nu e decât un pas.

(text publicat într-un număr mai vechi al trimestrialul cultural nemțean ”Conta”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *