Vă spun că nu aveam în minte să scriu despre Institutul Cultural Român, însă în ultima vreme prea a devenit o sursă de amuzament macabru și, aş zice, o prezenţă din zona crepusculară.
Prima dată m-am distrat copios, prin noiembrie, când am citit pe site-ul ICR anunţul privind lansarea cărţii Apocalipsa lui Ioan, tradusă de Cristian Bădiliţă. Nici mai mult nici mai puţin, se preciza că, „la eveniment, alături de autor, vor participa ÎPS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, Andrei Marga, Președintele Institutul Cultural Român, și Nicolae Brînzea, Secretar General al aceleiași instituții.” M-am tot gândit ca prin autor, ICR-ul să nu fi vrut să spună traducător… Dar autorul Apocalipsei este Sfântul Ioan şi aşa confuzie nu se face, că este păcat!
Acum (actualizat 31 martie 2013), poate şi datorită reacţiilor, cuvântul autor a fost înlocuit post-factum, cu traducător. Dar păcatul rămâne! Când am publicat iniţial articolul, pe 26 februarie 2013, Sf Ioan era anunţat la lansare.
După genul ăsta de rătăcire am mai aflat și altele, atât de pe site-ul instituţiei, cât și din presă. Într-o lume normală ar fi socotite gafe impardonabile! E cert, însă, că cineva are trecere la cel de sus pentru că, în ciuda unor slalomuri care de care mai năstrușnice prin cultura română, opiniei publice şi chiar a unei petiţii Adio ICR, președintele a căpătat recent rangul de ministru. Cu sau fără voia Sfântului Ioan, nu știu dacă această demnitate face bine sau mai degrabă discreditează ideea de ministru care ar trebui să fie, până la urmă, ceva serios! Aproape zilnic, că tot este iarnă, când mai învârt repartitorul caloriferului nu mă pot abţine să nu mă gândesc la acest Institut.
Povestea merge mai departe! Acum câteva zile am citit nedumerirea şi indignarea regizorului Andrei Dăscălescu vis a vis de şicanele pe care i le-a făcut noul ICR. Mai mult, misiunea halucinantă a ICR Oltenia-Gorj, la care face trimitere în articol, îi provoacă tânărului regizor o auto-anamneză ontologică. Scrie el: „mă face să pun la îndoială însuşi sensul vieţii aşa cum am văzut-o eu până acum.” După ce am citit şi eu misiunea de la Gorj, mi-am zis că este din altă poveste şi m-am hotărât să merg să fac cercetare la firul ierbii. Impropriu spus, pentru că nu am cum să ma teleportez la faţa locului. Am găsit însă pe Internet, din presa locală, destule date.
Am înţeles că „înființarea la Târgu-Jiu a unei filiale a Institutului Cultural Român, care să sprijine iniţiative şi valori spirituale deosebite din microregiune, este astfel o şansă unică de a împărtăși publicului naţional şi internaţional o parte din creaţia culturală locală.” Apoi, că „viaţa culturală din oraşele medii şi mici din România are acum şansa de a fi racordată la modalităţile de expresie ale artei contemporane, aşa cum prevede unul din obiectivele strategice ale Institutului Cultural Român, prin manifestări artistice şi conferinţe itinerante, prin vizite ale unor artişti contemporani însoţiţi de expoziţii personale în diferite locaţii din România şi străinătate, precum şi prin ateliere de lucru la care participă artişti contemporani”. Toate astea, spuse de directorul adjunct! Ȋn plus, la deschiderea focarului de cultură din Gorj preşedintele ICR de la Centru a declarat temerar că „ţinta noastră este să identificăm date internaționalizabile și să sprijinim efortul local.” Dincolo de declaţii, cu acest prilej festiv, se pare că a fost inventat unui dintre cele mai lungi cuvinte din limba română. Mai mult, locaţia pentru filiala ICR Gorj a fost stabilită în casa Grigorie Iunian, actualul sediu al Bibliotecii Centrale „Tudor Arghezi” a Universității „Constantin Brâncuși”. Cât de multe nume de personalităţi pe o singură clădire şi cât de multe ocazii de sărbătoare!
Citind toate lucrurile astea, mi-am amintit că în timpul unui interviu de istorie orală, legat de preocuparea mea pentru cultura populară în comunism, interlocutorul meu, redactor-șef la un almanah din acea vreme, după ce mi-a povestit cum erau îngrădiţi să se exprime liber în anii ’80, erau cenzuraţi și asfixiaţi de propaganda comunistă mi-a mărturisit că, totuşi, perioada a fost cea mai fericită din viaţa lui. M-a luat prin surprindere replica şi l-am întrebat naiv: „De ce?”
„Pentru că atunci eram tânăr”, mi-a răspuns el.
Nu ştiu alţii cum gândesc şi cum scriu, nici măcar nu am văzut notele informative date securităţii de preşedintele ICR sau compunerile din tinereţe ale celor care acum administrează cultură română. Zău că pe nedrept toată lumea vorbeşte de corifeii ICR de la centru! Eu aş spune că paradisul este la firul ierbii, acolo unde culturnicii îşi retrăiesc anii tinereţii, când îşi şlefuiau stilul în compuneri emoţionant de sforăitoare scrise în limbajul de lemn al vremii. Ar trebui şi ei băgaţi în seamă! Parcă şi-ar spune unul altuia că nu au uitat nimic. Vestea proastă este că nici de învăţat, nu au prins o iotă!
Mi-a rămăs în minte titlu articolului scris de Andrei Dăscălescu, Spuneţi-i lui Marga că vreau să plec din ţară! E un bun îndemn de ieşire din zona crespusculară, poate cam radical… Cred şi eu că trebuie să i se spună ceva preşedintelui-ministru-informator-al-securităţii-dar-nu-colaborator, acum în fruntea ICR: Spuneţi-i că mulţi nu mai suntem de mult în această ţară!
Acum graniţele sunt altceva! Nu mai sunt nici Marea Neagră nici Prutul sau Dunărea şi nici fâşia de teren care desparte România de restul lumii, stabilită în baza acordurilor şi convenţiilor de frontieră. Adevăratele graniţe ne despart astăzi de spaţiile unde mintea noastră nu mai poate ajunge… cum ar fi zona crepusculară!
