Despre marxism si comunismul din Romania

Intre miscare si ideologie exista intotdeauna o relatie mediata. Chiar si Marx, atunci cand sustine ca filosofia trebuie sa se realizeze prin transformarea intr-o arma a revolutiei, nu uita ca teoria isi mentine un statut relativ autonom, o demnitate de sine statatoare. Mai tarziu, Lenin va schimba acest raport atunci cand va proclama primatul organizatiei revolutionare si va face din intelectuali, atunci cand nu-i dispretuieste fatis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului inca din anii a ceea ce Kolakowski numeste „Varsta de Aur”, deci ai parintilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine si rasuciri „dialectice”. Intr-atat incat in 1868, cand a implinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, ca nu se considera marxist. Fetisizarea ideilor sale, convertirea lor in dogme sacrosancte nu aveau cum sa nu-l alarmeze pe cel care marturisea ca maxima sa favorita era De omnibus dubitandum est.

Ajungand acum la soarta marxismului in Europa de Est si Centrala, as accentua impactul doctrinar al austro-marxismului si al mosteniriii Rosei Luxemburg, in special in Polonia. As aminti aici analiza facuta originilor teoretice ale comunismului polonez de catre Isaac Deutscher, biograful lui Stalin si al lui Troţki, ajuns in Anglia dupa ce fusese un membru activ, in anii 30, ai opozitiei anti-staliniste din PC Polonez.

Despre Rosa Luxemburg ar merita purtata o discutie aparte. Am prezentat adeseori studentilor mei la Universitatea Maryland unde tin un seminar de undergraduates despre marxism si post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg (inclus in volumul „Men in Dark Times”, de fapt o recenzie-eseu la biografia Rosei de J. P. Nettl). As aminti aici doar ca pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodata marxista), Rosa Luxemburg nu era de fapt o marxista stricto sensu. Conceptul libertatii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar si constrangator sustinut de neo-iacobinul Lenin si discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democratie directa, impotriva dictaturii unui grup de auto-desemnati custozi ai fericirii umanitatii. Ce s-ar fi intamplat cu Rosa Luxemburg daca n-ar fi fost ucisa in ianuarie 1919, l-am intrebat acum cativa ani pe Mario Kessler, biograful lui Ruth Fischer, alta figura celebra a stangii radicale germane? A suras si mi-a raspuns: „Daca ar fi fost in URSS in timpul Marii Terori, ar fi fost neindoios lichidata”. Restul este conjectura.

In Romania inceputului de secol XX, desi stanga era anemica numeric, ea nu era lipsita de importanta. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar si legalismul propriu directiei dominante din Internationala II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un ganditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale in raport cu lovitura de stat bolsevica din octombrie 1917. Stim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de catre Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din Romania (Sectie a Internationalei Comuniste). Bolsevizarea inversunata a insemnat strivirea oricarui efort de gandire marxista autonoma in acea formatiune. Sigur, a existat un Lucretiu Patrascanu, dar eforturile sale erau mai degraba in pofida, iar nu datorita climatului intern din acel partid. In plus, dupa 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Rautu il va incrimina pe Patrascanu pentru imaginare „devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav intr-un partid de tip leninist decat „devierea” de la „linia Partidului”, o misterioasa insiruire de vorbe tratate cu mistica veneratie.

Am scris despre avatarele marxismului in Romania comunizata intr-un volum editat de profesorul Raymond Taras cu titlul The Road to Disillusion, aparut la inceputul anilor 90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia sa existe mai intai credinta, apoi erezie. Aceste trei trepte nu au fost experimentate in Romania. As putea, desigur, sa dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pilda), dar in mare cam asa au stat lucrurile: cativa marxisti convinsi care nu au articulat o platforma critic-marxista de genul celei propuse de Kolakowski in Polonia, de elevii lui Lukács in Ungaria ori de ganditorii din jurul revistei Praxis in Iugoslavia. Voi reveni la problematica marxismului critic in ani 70 si la felul cum m-am identificat eu insumi, in acea perioada, cu imaginarul intelectual pe care il numim Western Marxism. Ma gandesc la Teoria Critica a Scolii de la Frankfurt, dar si la contributiile tanarului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch si ale lui Antonio Gramsci.

E pacat ca in locul unei critici a ideologiilor, inclusiv a celei marxiste, Ion Ianosi se dedica in „Internationala mea” (Polirom, 2012), unei apologii a propriilor abdicari, concesii si compromisuri. Era poate omul cel mai in masura sa spuna adevarul despre rolul marxismului, nu doar al stalinismului, in experimentul comunist din Romania. A decis sa nu o faca. Sincer, mi-e teama ca dl Ianosi nu l-a citit atent, daca l-a citit, pe Raymond Aron si nu a renuntat sa consume ceea ce marele ganditor francez a numit opiul intelectualilor.