Cârdășia …

dintre politică și lacrimă nu poate genera decât spectacole ridicole; așa cum s-a întâmplat recent când un ministru al Țării, delegat să negocieze în interesul nostru, nu știm ce a tratat dar concluzia sa a fost că l-au  impresionat lacrimile omologului său, cert un bun actor.  Ca atare, unu zero pentru omolog și ai lui. 

 Despre ochii înlăcrimați ai președintelui și ai premierului (de atunci)  am scris la momentul potrivit, aniversar revoluționar. De data aceasta strict despre lacrimă. Avem întâi o parte concretă, lacrima, evident de origine latină din lacrima, însă și câteva trimiteri patristice – că tot suntem creștini, bizar, de peste două mii de ani (?)-  la semnificațiile posibile ale acestui produs glandular în primul rând. Sfântul Ieronim, ca bun cunoscător, deși nu știm să fi fost un individ plângăcios, dimpotrivă, scrie: „O! Lacrimă umilă! A ta este puterea! A ta este stăpânirea; le impui tăcerea celor ce-și nedreptățesc prietenii; nu te temi de tribunalul judecării; nu există nimeni care să ți se poată opune!”. Din frumoasele cuvinte putem simți fără îndoială ceva care trimite și la șantajul sentimental, căci om era și el. Sfântul Augustin, mai subtil dar niciodată atât de convingător precum concurentul, crede că „Lacrimile celor tăcuți sunt mărturia suferinței noastre”, ceea ce începe să aducă a politică și nu întâmplător în cazul lui, căci altfel nu ajungea episcop la Hipona. Tot el, precum conducătorii convinși de relația lor cu Divinitatea, scrie solemn: „Lacrimile celor ce ispășesc în suferință cad pe chipul Domnului”.  Oricum, talent avea și el, dar nu cât Ieronim.  După cum se poate observa, lacrimile cad în continuare dar pe chipul vecinului. 

Având deci datele concrete, să vedem unde apare problema; întâi  interpretarea: poate fi convingătoare (nu  adevărată și nici nu e cazul când e vorba de politicieni; am mai avut un președinte care a plâns de te apuca râsul) sau nu, deloc. Aici nu doar imaginea contează ci și prezentarea; când cineva duce mâna la ochi instantaneu (neigienic și incontrolabil) dintr-o cauză  patologică, poate fi  lacrimatio oculorum  adică boala semnalată de Plinius ca lăcrimarea ochilor; evident neplăcută dar nici cele arătate de Ovidius nu par mai  plăcute când scrie că „invidia de-abia-și ține lacrimile, fiindcă nu vede nimic demn de plâns”. Ipostaze dificil de controlat. 

Când ochii sunt în lacrimi (cazul ministerial de la care am pornit) consecința este a verbului  illacrimare (in- lacrimare) a plânge, a vărsa  lacrimi  pentru ceva, (comerțul cu  cereale și nu numai…) atât de dureros încât scrie același Ovidius „de aceste nenorociri ale mele ar putea plânge și fiarele”; nu se gândea la crocodili; la miniștrii nici atât. În aceste condiții e evident că o asemenea persoană nu are ce căuta într-o funcție de apărare a intereselor Țării căci – dincolo de simpatiile sau antipatiile pe care le trezea – un fost președinte român a avut perfectă dreptate când a afirmat că „un politician nu trebuie să aibă sentimente”; eventual resentimente, adaug eu. Altfel spus, să conducă cu mintea – dacă o are – chiar dacă etimologic asta înseamnă să și mintă.

  În concluzie: pentru a trata lacrima patologică avem ceea ce prescrie oftalmologul,  lacrima cârdășită  politic se tratează ciceronian conform principiului cito arescit lacrima, adică lacrima se usucă repede. Un politician care nu e capabil de așa ceva, va fi îndrumat (sau așa ar trebui) shakespearian prin parafrază: „Ofeliu (Petre, în cazul nostru ) du-te la mănăstire!”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *