La editură a venit un plic de culoarea fildeșului. Nu îmi e adresat. L-am preluat și l-am pus în tava pentru corespondență. M-am așezat la birou cu coatele pe masă și obraji-n palme, visând la conținutul misterios. Poate că venise propunerea oficială din Japonia, din partea agentului literar al lui Mizuki. O să am ocazia să traduc în limba română un roman al ei. Abia mă întorsesem de la München, fusesem la o conferință a traducătorilor de limbă japoneză. Încă aveam în nări parfumul cu note de bujor al Mariei și pe retină culoarea aprinsă a peștilor. Rozul rece și portocaliul sunt un tandem tonic, analeptic, adorat în extremul orient.
Nu poți să avansezi în viață dacă nu dai din coate, dacă nu răspunzi la lovitură tot cu o lovitură, îmi spunea mama. Doar că eu nu vreau asta. Inima mea – mică grotă în care se petrec lucruri minunate și tainice – cere altceva. O pace cu două tăișuri ascuțite. Nimic de explicat, ci de luat așa cum e. Iazul cu apă proaspătă și limpede, aerul răcoros și odihnitor îmi sunt de ajuns atunci când mă apuc de tradus. Dacă o să ajung la inima vreunui cititor, e foarte bine. Măcar un zâmbet de-al meu să ajungă la ea sau la el.
Daniel m-a sunat și nu am reușit să-i răspund. Mi-a lăsat un mesaj, vrea să știe când plec în satul de pescari, să-mi mai dea câteva sfaturi ca să nu mă fac de râs pe acolo. Îmi stă mintea doar la conținutul plicului abia venit. Redactorul șef o să apară abia pe după amiază iar eu deja nu mai am răbdare.
A venit pe la nouă seara, îl așteptasem, îmi făcusem de lucru. I-am dat chiar eu plicul de teamă că nu o să-l bage în seamă până a doua zi. A sfâșiat hârtia fină, m-am prefăcut că nu bag de seamă, mă durea. Era o scrisoare lungă și plicticoasă de la o agenție de modele care explica de ce nu poate să ofere niciun fotomodel pentru coperta scriitorului X. Redactorul și-a suflecat mânecile și m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoțesc să bem un pahar de vin la barul de vizavi. Nu voiam. Dar am mers. Așa apar neînțelegerile, din nimicuri și din neglijență.
Am ajuns târziu acasă și cam amețită. L-am sunat pe Daniel. N-a răspuns.
O mare iubire e suma imposibilităților. E ce ți-a mai rămas de făcut atunci când nimic nu se poate. Să iubești tu, așa cum iazul gri își iubește peștii portocalii.
Daniel este directorul unui azil de bătrâni. Clădirea, în stil neoclasic, e într-o poiană, locul are intimitate, aerul e curat. Locatarii sunt singuri pe lume. Un om de afaceri care a dorit să rămână anonim, sponsorizează așezământul. Daniel, după o decepție în dragoste, a primit cu bucurie postul de director. Își dorise să părăsească orașul industrial, cum îi spunea el. Marele nostru oraș cu metale, sticlă, beton și alte materiale eficiente, îi întreținea angoasa.
Când am apărut eu în viața lui, abia se mai ținea pe picioare. Iubita îl părăsise într-un mod laș, acel ghosting de care am tot auzit. Ne-am întâlnit în metrou, i-am cedat locul. Un bărbat frumos, cu ochi mari și privire adâncă. Tremura și abia reușea să se țină de bară. S-a așezat. Nu uit privirea lui de cățel bătut. Am coborât la aceeași stație și nu mai știu cum de ne-am așezat să bem o cafea la o terasă. Simțeam în aer frica lui, teama ca nu cumva să se bage în ceva nou și care să fie la fel de dramatic. Era și frica mea, iubirile mele fuseseră toate nerealiste, îi pusesem pe toți pe un soclu imaginar. Un soclu din nisip întărit cu apă. O prietenie, doar prietenie, n-ar strica. Așa hodoronc-tronc, cu un tip din metrou. Ana, mi-am zis în gând, iar începi tu o aiureală de a ta. Potolește-te! O să vină drepturile pentru Mizuki și nu o să mai ai timp. S-o iau de la capăt cu un amor nou, nu cred că pot. Iar rănile lui sigur sunt adânci și ar răbufni când mi-e lumea mai dragă. Sau peste niște ani ar apărea fosta iubită și ar face unghosting, e un trend nou, iar eu aș muri de durere. Dar o cafea, o simplă cafea, nu are ce să strice.
Prietenia mea cu Daniel sărbătorește trei ani. Am vrut să-l invit în oraș să luăm cina la un restaurant, a refuzat categoric. M-a chemat la el la azil. Oricum trebuia să-i spun de treaba cu pescarii. Știu că îi pasă de mine. Nu m-ar lăsa să fac vreo greșeală prea gravă, m-ar atenționa. Daniel e foarte înțelept. Poate că suferința l-a făcut așa. E un artist în felul lui.
Mizuki are o temă splendidă într-unul dintre romane: să nu-i ratezi artistului răsăriturile de soare. Are dreptul să fie iubit măcar pentru câțiva ani, să se simtă cuprins într-o inimă generoasă, căreia i-a cedat fără frică, fără plasă de siguranță. Să știe că nu are de achitat acea iubire și să se bucure fără limite. Să călătorească, să vadă minunile lumii, să compună muzică sau să picteze, să scrie sau să facă filme, atunci când sufletul lui e dulce și nu acrit. În mâinile tandre ale iubirii cuiva care e mai presus de el, care s-a tranformat în esența dragostei.
I-am spus asta lui Daniel și-a zâmbit. M-a strâns în brațe pentru două secunde, asta era îmbrățișarea noastră medie. Avem de o secundă, de două și de trei. Doar îmbrățișarea de pe prispă, în zgomotul ploii, a fost lungă, secunde infinite și care ne-au transferat sufletele de la unul la celălalt.
Atunci inimile au zâmbit. Apoi a ieșit curcubeul.
Invitația nu a întârziat să apară. Mergem la munte, știe Daniel o cabană în stil tirolez, cu mobilă pictată. „La pescari o să descoperi lucruri copleșitoare despre tine, ți se deschide în față un drum nou. Ai grijă de tine” mi-a zis el. Am plecat capul, am strâns pleoapele, mi-era ciudă. Când îmi spune „ai grijă de tine” pentru mine e ca un act de trădare, de îndepărtare.
Am decis să mergem mai întâi un weekend la munte, apoi eram liberă să plec în aventura mea din satul de pescari. De cum am ajuns la cabană am observat că totul are patină. Tejgheaua are vopseaua sărită pe alocuri și adâncituri în lemnul moale, o priveliște primitoare, mă simt ocrotită. Scaunele sunt pictate în culori tonice. Daniel știe că îmi plac culorile, de fapt aș picta dacă m-aș pricepe, patul meu, masa din bucătărie, ușile de la dulap.
Am luat două camere la etaj. Priveliștea e frumoasă. Uneori e suficient să fii martorul unui apus de soare. Clipele în care îmi fac griji sau devin prea melancolică, sunt doar momente care se țes să umple un gol.
Atunci, pe prispă, mai mult am plâns în brațele lui, cu capul pe umărul lui. Casa de la țară. Părinții lui muriseră. „Casa părintească nu se vinde”, spune un cântec popular. Gospodăria de lângă biserică. Daniel lăsase în casă strictul necesar pentru un bărbat singur. O masă, un divan vechi de la bunici, un pat de o persoană, un covor de lână, trei scaune, o singură icoană pe perete. Pânzele de păianjen împodobeau modestele încăperi cu fire argintii. El zicea că vine să se încarce cu energii, eu observam că pleacă de acolo epuizat. Un om de succes cu totul atipic.
La munte, spre seară se face frig și ne grăbeam să ne întoarcem din mica drumeție. Tăcerea era confortabilă. E un noroc să găsești un om lângă care să taci și să fie bine, să nu ai nimic de spus, de argumentat, nici măcar de povestit.
Pescarii, zidul, prispa, plânsul, nu înseamnă nimic.
- Pe tine nu te iubește nimeni, a oftat el într-un târziu. Asta crezi tu…
L-am privit cu atenție.
- Asta e tot?
- De aici pleacă, m-a mângâiat pe cap, apoi cu un deget mi-a atins ușor zona inimii.
Am mărit pasul, mi-am cerut scuze că e frig și că îmi pare rău că ratez frumusețe de apus de soare. Ne-am pus iar pe tăcut.
Filmul „Melancolia” a lui Lars von Trier, pe un canal TV de satelit. Mi s-a făcut frică. Am simțit un gol în stomac. Nici măcar nu aș avea cu cine să petrec sfârșitul lumii.
În cameră am o hartă, o bucată de carton lucios de 85 x 120 cm, agățată într-un cui firav.
Peste harta Europei ochiul meu plutește ca un suflet eliberat. Ca o pasăre în serile de vară, fără griji, mânată de curiozitate. Perspectiva în „zbor de pasăre” e cuprinzătoare și mă lasă să zbor la 35.396 m altitudine, de patru ori înălțimea muntelui Everest. Am urcat pe o scară a văzduhului, cu inima eliberată din strânsoare, cu răsuflarea intactă, fără să îmi fie frig, sete sau foame. Fără să mă simt singură. Stau cu privirea ațintită la hartă, de aici din eterul urcușului meu, de 4 ori 8849. Nu am nici haine potrivite nici bocanci nici adăpost, sunt în voia cerului generos și înțelegător cu ideile mele îndrăznețe.
Gazdă e Bogdana, o doamnă venită din Maramureș. Cabana aducea a locuință tradițională, doar că era un amestec de tradiții. Atmosferă generală tiroleză, acoperiș norvegian, saună finlandeză, sala de mese în stil țărănesc românesc. Lemnul e un material de construcții iubit în multe locuri în lumea asta. Face cald, menține răcoarea, e poros sau dens, poate fi albicios, roșcat, maroniu închis, gălbui, negru, cărămiziu închis, mătăsos, satinat sau aspru, simplu sau decorat, umed sau mai uscat, rezistent sau nu la rupere. Poate fi adăpost pentru mici insecte, miroase frumos, uneori parcă îi ține în brațe pe cei din încăpere. Dacă și oamenii ar avea mai multe însușiri deodată! Lemnul e prietenos, omul mai puțin, pentru că mereu se teme de ceva sau de cineva.
În Japonia există case și temple din lemn.
Mi-o imaginez pe Mizuki în spatele unui paravan cu ramă de lemn și hârtie translucidă de culoare alb-cremos. Mâna ei mică atinge rama și ușa culisează. Capul ei delicat e deja înclinat. În mână are un cuțit de scrisori. Mizuki sfâșie cu gesturi mici fibra unui plic. Scoate o hârtie și mi-o arată. E scrisul ei de mână. Îmi oferă dreptul de a traduce romanele ei în limba română și germană. Nu mi-a tresărit niciun mușchi pe față. Ea mi-a întins hârtia, am luat-o cu două mâini. În creierul meu s-a întipărit nu gestul ei fabulos, nici frumusețea ei misterioasă, nici sunetul pe care-l gâlgâia în gâtul ei de lebădă.
Ci încremenirea ei.
