Livia Teodoreanu Mandeal

Cu plecarea Liviei din lume încă o bună parte a ființei mele intră în nevăzut. În flăcăruia candelei pe care am aprins-o încerc sa fac o punte între aici și dincolo. Cu ochii ațintiți la firava pâlpâire, o chem în gând pe cea care tocmai s-a desprins de lângă noi, nu pentru a o întoarce din drumul ei spre Dumnezeu, ci ca să o petrec cu iubirea mai departe.
Ne cunoșteam din copilărie, când vegheate de buna prietenie ce unea familiile Teodoreanu și Pillat, ne jucam într-o armonie fermecată. De mică, retrasă și tăcută, Livia umplea cu frumusețea ei misterioasă încăperile prin care trecea, ochii ei negri de o adâncime caldă, amintind de privirea dulce a mamei, aveau în același timp acuitatea scormonitoare a bunicii, Camica, așa o numea ea pe Lily Teodoreanu, iar părul strălucitor de brun îl avea de la tatăl ei, pictorul Ștefan Teodoreanu, de la care moștenise și surâsul visător dar ironic în același timp. Ceea ce m-a apropiat pe totdeauna de Livia a fost ușurința cu care puteam comunica, fără cuvinte, muzica ce ne învăluia lăuntric atunci când eram împreună. Pe măsura trecerii vremii, frumusețea ei fizică, iluminată de comori interioare neștiute, devenea tot mai fascinantă. Avea o fire singuratică, dar și o fervoare aparte de a-i asculta vorbind pe ceilalți. Putea crea în jurul lor o atmosferă de intensă atenție și afecțiune, înconjurându-i cu aura prezenței ei. Am văzut-o apoi ca mireasă și soție a marelui dirijor Cristian Mandeal, iubirea vieții ei, ca mamă a Ioanei, am tresărit recunoscând în ochii veghetori cu care se uita la ea privirea Madonei din icoane. Mă captiva să o contemplu în timpul concertelor de la Ateneu cum îl urmărea din lojă cu sufletul la gură pe Cristi, iar în acele momente aveam revelația trinității pe care o forma împreună cu dirijorul și orchestra. Adesea o însoțea și Ioana care își cuprindea părinții într-o privire de senină tandrețe.
Curajoasă, discretă, devotată până în pânzele albe celor apropiați, familie și prieteni, ștergându-se pe sine pentru a-i face pe cei din jur să strălucească, Livia a întrecut-o în zâmbet pe Mona Lisa. Zâmbetul de o bunătate fără margini a fost nimbul sub care și-a ascuns suferința, nevrând să umbrească pe nimeni cu durerea ei. Ce minune, ce bucurie și ce dar rămâne ea pentru noi cei care am avut privilegiul de a o fi cunoscut!