Misterul rugăciunii

Este imposibil să stabilesc, fie și aproximativ, când anume am observat că în limba română există două variante ale rugăciunii „Tatăl Nostru”. Deși diferența între cele două variante se referă numai la câteva cuvinte, mărturisesc că am fost intrigat și îmi doream să găsesc o explicație privind această diferență. 

Iată unde apare diferența:

Prima variantă:

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

A doua variantă:

„Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”

Se observă că diferența, ce se referă la „ce fel de pâine” îi cerem lui Dumnezeu, este de numai două, respectiv trei cuvinte. Cu toate acestea, nu cred că diferența privind sensul cuvintelor poate fi ignorată. 

Pâinea „cea de toate zilele” este o caracterizare simplă și directă: pentru a trăi avem nevoie de pâine, ce este esența hranei, în fiecare zi.

Pe de altă parte, expresia „cea spre ființă” nu pare a fi tot atât de simplă și directă, întrucât ar putea fi interpretată fie pur material (pâinea de care orice ființă are nevoie pentru a trăi) fie mai degrabă spiritual (nu numai trupul ci și sufletul are nevoie de „pâinea” respectiv „cuvântul” lui Dumnezeu). 

Prima explicație privind cele două variante am găsit-o, relativ recent, în cartea „The Gospel of Luke” (Evanghelia după Luca), scrisă de autorul american Luke Timothy Johnson (savant de confesiune catolică, profesor universitar la Candler School of Theology, Emory University, în Atlanta, Georgia, specializat în Noul Testament și originile creștinismului). Cartea, publicată in 1991, în colecția catolică „Sacra Pagina”, conține a nouă traducere în limba engleză a textului evanghelic original, scris în greaca veche, însoțită de note privind traducerea, comentariile autorului și bibliografii.

Johnson traduce pasajul de mai sus astfel: „Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea de care avem nevoie” (Give to us every day the bread we need). Nu există nimic „special” în această traducere, foarte asemănătoare cu prima variantă de mai sus.

Surpriza însă este în nota ce însoțește traducerea. Pe scurt, Johnson afirmă că această parte a textului original (ton arton ton epiousion) este cea mai dificilă de tradus (the hardest part of this petition) întrucât cuvântul epiousios nu există în nici un alt text din literatura greacă veche cunoscută pînă acum, astfel încât traducerea trebuie făcută folosind argumente relativ șubrede, ce iau în considerare etimologia și contextul („The word epiousios is not found anywhere else in Greek literature, so interpretation depends on the shaky grounds of etymology and context”). În continuare, autorul justifică traducerea sa, folosind într-adevăr etimologia și contextul. 

În ordine mea cronologică, a doua explicație privind cele două variante am citit-o în cartea autorului român Cristian Bădiliță (cunoscut specialist al creștinismului timpuriu) intitulată, evident, „Evanghelia după Luca”. Cartea este o ediție bilingvă (greacă și română), versiunea română aparținându-i autorului, însoțită de comentarii consistente, interpretări și bibliografie.

Bădiliță a optat pentru următoarea traducere: „pâinea noastră de Mîine dă-ne-o în fiecare zi”. Comentariul său, mult mai amplu decât al lui Johnson, conține următoarele afirmații. “Părinții Bisericii au propus mai multe traduceri, toate interpretative, dat fiind că acest adjectiv, epiousious, este un hapax legomenon, adică apare numai în evangheliile nostre”. Apoi, Bădiliță, ca și Johnson, explică traducerea pe care a ales-o.

Mărturisesc că, citind aceste comentarii, am fost nu numai surprins de ceea ce am aflat dar și profund impresionat de un detaliu unic, pe care amândoi specialiștii l-au inclus în comentariile lor, folosind cuvinte practic identice. Acest detaliu se referă, evident, la cuvântul (adjectivul) epiousious. 

Ceea ce mi se pare absolut fantastic și uimitor este că în imensul număr (probabil de ordinul zecilor sau sutelor de mii) de texte și manuscrise scrise în greaca veche, acest cuvânt există numai în cele două Evanghelii (Matei și Luca) și numai în rugăciunea pe care Fiul ne învață să o adresăm Tatălui Ceresc.

Având in vedere această unicitate extraordinară, mă întreb dacă este un fenomen întâmplător sau dacă nu cumva exprimă un anume mesaj divin. Poate că  acest mesaj, aflat la vedere, în această rugăciune, unică prin proveniență și simplitate, rugăciune pe care sute de milioane de creștini o rostesc sau intonează zilnic pe tot globul, este și simplu și copleșitor.

Iată, pare a ne spune Divinitatea, nouă celor ce credem, ne străduim și ne lăudăm că suntem doritori și capabili să înțegem și să explicăm totul și orice, iată cât de inutilă este această strădanie, când de fapt nu putem înțelege complet, fără ambiguitate, un simplu și modest cuvânt!

Nu ar fi poate, mai bine, să acceptăm cu smerenie și bucurie misterul și, conștienți de limitele inerente condiției umane, să ne bucurăm de acest mister al lui Dumnezeu cum ne bucurăm de o floare, de o stea, de o felie de pâine sau ascultând-o pe Angela Gheorghiu cântând „Tatăl Nostru”?