-text scris exclusiv pentru Lapunkt
Pentru omul arhaic, „asemenea actelor umane propriu-zise, obiectele lumii exterioare nu au valoare intrinsecă autonomă. Un obiect sau o acțiune dobândesc o valoare și devin în același timp reale numai pentru că participă, într-un fel sau altul, la o realitate care le transcende. Printre atîtea pietre, o piatră devine sacră – și în consecință se îmbină de Ființă – fie pentru că ea constituie o hierofanie sau conține mana, fie pentru că forma ei acuză un anumit simbolism sau comemorează un act mitici etc.”[1].
Duhurile de toate felurile puteau fi văzute dacă oamenii se ascundeau sub o boroană sau sub un frâu. Pentru a aduna mana laptelui, a grânelor etc. erau utilizate, pe lângă plante cu virtuţi magice, sita, cuţitul sau alte obiecte din fier. Alte obiecte, care dispuneau de forţe greu de bănuit în spatele înfăţişării lor banale, erau utilizate atât de reprezentanţii maleficului, cât şi de oamenii, care doreau să întoarcă împotriva oaspeţilor supranaturali puterea de care aceştia dispuneau (este cazul fusului, al măturii, al meliţei ş.a.m.d.). În cazul vrăjilor, al farmecelor, puterea malefică era trimisă asupra oamenilor prin intermediul acului, a argintului‑viu, de exemplu, în timp ce obiectele din argint sau aur contribuiau la anihilarea acestora, fiind utilizate cu precădere în practicile de întoarcere a maleficiilor.
Virtuţile magice ale anumitor plante au fost observate încă din cele mai vechi timpuri de omul societăţilor tradiţionale. Viaţa în mijlocul naturii l‑a făcut să fie deosebit de deschis, de receptiv faţă de tot ce putea deveni un adevărat sprijin, un aliat natural al său în lupta pentru supravieţuire pe care o purta neîncetat. Astfel, s‑a observat treptat, o dată cu încercările, la început timide, de structurare a lumii înconjurătoare, că unele elemente ale ei capătă, în anumite condiţii, valenţe poziţive sau negative. Totul era putere, putere disimulată în spatele unei realităţi mai mult sau mai puţin prietenoase, dar care, în condiţiile unei cunoaşteri de tip iniţiatic, putea fi stăpânit, manipulat, utilizat în folosul propriei persoane. Zilele în care se considera că plantele de leac aveau calităţi tămăduitoare maxime se situau la sărbătorile de hotar ale timpului (echinocţiile de primăvară şi toamnă) şi, mai ales, la sărbătoarea care marca solstiţiul de vară, Sânzienele. Alteori, plantele erau consacrate în cadrul unor ritualuri specializate, de tămăduire: „Când /căluşarii/ joacă jocul lor la vreun sătean, cer să li se aducă pelin, usturoi şi sare, pe care le pun în mijlocul horei şi în timpul jocului le calcă cu vârful opincilor. După terminarea jocului, săteanul ia pelinul, usturoiul şi sarea ca bune de leacuri”[2].
În mod asemănător, vorbim și despre animale cu puteri magice. Nu există vrăjitoare, de exemplu, care să nu fie pusă în legătură cu broaștele și pisicile negre. Există credinţa că broasca rîioasă e creatura diavolului, iar strigoaicele și fermecătoarele iau adesea înfăţișarea acestui animal spre a săvîrși operele lor infernale[3]. Broasca, în varianta duhului casei-spiriduș, este întîlnită în legende românești, în calitate de instrument al vrăjitoarelor: „De multe ori, strigoaica vine să fure tot grîul din șura omului și, cum nu poate să-l ducă singură, cheamă broscoii în ajutor, și tot neamul broștesc cu gura cît o șură, aleargă la chemarea ei. Cu sutele și cu miile vin, ca frunza și ca iarba, și fiecare broască, în gura ei, cară cîte o grămăjoară din bucatele omului, de-l lasă sărac lipit pămîntului”[4]. Dar broasca poate influenţa şi sănătatea. Primăvara, când, este auzit primul orăcăit al broaştelor, trebuie să te dai peste cap pentru a nu te mai durea spatele[5]. Gestul e potrivit și pentru a fi sănătos în general, pentru a crește bostanii mari, pentru a nu fi secetă, pentru a fi vara ușoară. Broasca, şi în special broatecul (broscuţa verde) joacă un rol însemnat printre mijloacele întrebuinţate pentru evitarea sau lecuirea frigurilor: „Când vezi întâiul broatec, să‑l săruţi de trei ori şi nu te scutură frigurile peste an”[6].
Natura demonică a pisicii este promovată de numeroase credinţe populare: înfăţișarea pisicii este luată de mai toate personajele demonice, animalul fiind considerat adesea drept o unealtă, un slujitor al diavolului, sau chiar diavolul însuși – imagine care apare frecvent în întîlnirile nocturne descrise de povestirile superstiţioase: „Odată era un om strigoi, și nu‑i spusese femeii lui. A mers la hotar. Acolo se adunau toţi, aveau coase și se apucau la bătut și la jucat. Dar motanul lor era și el strigoi, el cînta din scripcă acolo. Cînd să vie acasă, motanul a ajuns înainte. Omul pînă atunci n‑a știut că‑i și motanul său strigoi. Intră și îl vede pe horn dormind. Femeia îl întreabă unde a fost? El ia și‑i spune toate; cum a petrecut și la urmă zice: „și motanul nostru cînta din scripcă!” Atunci motanul ţuști… de pe horn și‑i scoate ochii… și l‑a omorît. – La ce‑a spus!”[7].
Antoaneta Olteanu este profesor dr. la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse și lector la Fundația Calea Victoriei unde va susține din data de 22 aprilie 2020 cursul online Introducere în magia populară românească.
[1] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers enciclopedic, București, 1999, p.12.
[2] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului XIX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.40.
[3] Candrea, I.A., Iarba-fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului român, Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă, Academia Română, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2001, p.103.
[4] I.A. Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.178.
[5] Candrea, op.cit., p.248; Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1995, p.31.
[6] Candrea, op.cit., p.249.
[7] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, I-II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2008, p.865.
