Dacă Heraklion s-ar deghiza într-un artist, ar fi, de bună seamă, unul dintre cei mai buni. Dar e doar un oraș care-și joacă marele rol pe scena fiecărei epoci în parte, schimbând măști și aparențe pentru a disimula, dincolo de strălucirea lor, nebănuitele comori din călcâiul civilizației noastre europene. Foarte curând mi-am dat seama că singura cartografie respectată de cei ce au construit în timp straturile succesive ale fostei capitale cretane este cea a dezordinii meticuloase, răspândind, în expansiunea spațiului astfel proiectat, un nesfârșit dor al labirintului. Nu-mi mai rămănea decât să mă dezbrac de toate fricile rătăcirii și să pornesc prin încrengătura citadină. Dintr-un simplu punct vizibil pe harta atlasului cercetat în copilărie, orașul s-a transformat sub ochii mei într-o fugă grăbită și năucitoare de străzi ambuteiate, claxoane și praf, soare și zăpușeală, epidermă bronzată până la arsură, scutere, mașini mici – chiar foarte mici în comparație cu bolizii continentali, palmieri, leandri și alți arbuști cu flori albe pe care nu i-am mai văzut nicăieri până atunci, ziduri venețiene, clădiri în stil colonial.
E greu să ții firul drept, fie el și al Ariadnei, în fața atâtor tentații. Orice direcție aleasă poate fi o cale de intrare în rețeaua de drumuri ce duc spre Centru. Centru? Ce înseamnă aici, în Heraklion, cuvântul Centru? Pentru un scotocitor de unicate istorice, Muzeul de Arheologie rămâne o veritabilă carte de vizită a străvechii civilizații minoice și un reper obligatoriu. Spre căutătorul de esențe și simboluri mitologice, mistuit de nostalgia începuturilor și de dorința unui dialog cu arhetipurile, palatul regelui Minos, atent îngrijit de arheologi în Knossos, își trimite cântecul de sirenă perceput doar de sufletele bine antrenate. Mai aprig se aude chemarea seducătoare a teraselor sub umbre promițător răcoroase, ori a străduțelor pietonale dichisite cu bazaruri, o arie fredonată parcă în albastrul marin al Greciei. Iar Veneția – ah, Veneția! – a fost și ea aici cândva, cu celebra-i flotă și cu navigatorii săi, lăsând urme viguroase în marile porturi ancorate în jurul fortărețelor venețiene. Și atunci, care este Centrul cel adevărat? Încotro să pornesc?
Stropii valurilor sparte de stâncile îngustei faleze dinspre Fortăreața Koules m-au trezit curând din buimăceală. Mi-am dat seama că sunt udă din cap până în picioare, în timp ce vântul se lupta să-mi sufle pălăria de soare de pe cap. Ar fi fost cât pe-aici să reușească, dacă n-aș fi strâns-o cu putere cu ambele mâini, și dintr-odată mi-am adus aminte de ziua în care am cumpărat-o de la o tarabă cu tot soiul de nimicuri așezată în coasta bibliotecii lui Hadrian din Atena, undeva la poalele Acropolelui… Nicio clipă nu m-a părăsit vântul, oricât am încercat să mă refugiez în partea nordică a citadelei de piatră, strecurându-mă printre stâncile aruncate de-a valma, ca un sistem natural de apărare. M-a alungat apoi spre interiorul fortăreței, devenit între timp un muzeu al edificiului și al întregii sale istorii întrețesute cu cea a Cretei din ultimele opt secole. Locul, destul de întunecos, chiar și sub lumina ambientală focalizată pe anumite unghiuri, mi-a creat o stare de neliniște. Se poate să fi fost din pricina tunurilor, ori a mormanelor de ghiulele de piatră, ori a gratiilor zdravene de la infimele ferestre, ori a impresiei de temniță medievală. Nu știu. Nici măcar poeziile răsfirate de-a lungul zidurilor (din care am aflat nu doar despre momentele emblematice din creuzetul eroic al Greciei moderne, ci și despre faptul că Heraklion este un oraș al poeților și al prozatorilor, mulți dintre ei pe nedrept necunoscuți marii literaturi universale) nu mi-au împrăștiat această stare de încordare. Într-un târziu am descoperit că nu mai port pălăria pe cap, ci o țin strâns în mâini, ca pe un scut de apărare. Abia afară, în bătaia soarelui și a vântului, perceput de acum ca un mesaj prietenos al naturii, am respirat cu uimire libertatea de pe esplanada înaltă a fortului. De aici mi s-au întipărit cele mai puternice imagini pe cortexul memoriei.
Fascinația mitologiei, primul gând care mi-a însoțit zborul spre Creta, părea uitată sau măcar orbită de gloria secolelor mai recente. I-am auzit din nou chemarea abia în preajma Muzeului de Arheologie. Spațiul muzeal m-a descumpănit însă de îndată ce am făcut primii pași spre artefactele și mărturiile despre viața cotidiană din sânul civilizației minoice. O mulțime de prichindei, majoritatea sub vârsta de 5 ani, alergau de colo-colo printre picioarele vizitatorilor. În niciun muzeu european nu am văzut atât de multe cărucioare cu nou-născuți, precum în cel de aici… Am încercat totuși să mă bucur la gândul că tinerii părinți veniți din toate colțurile lumii (am receptat cel puțin zece limbi vorbite de cei din jur) sunt deschiși la această formă esențială de educație, cea muzeală și de păstrare a memoriei umanității. În fond, de ce nu s-ar dovedi, în timp, că un anume tip de comportament în receptarea diferitelor forme culturale se poate modela printr-un transfer de memorie inclusiv către generațiile nenăscute încă, așa cum opina Eugenio Barba că se întâmplă cu teatrul, de pildă (,,Spectacolul este înțepătura unui scorpion care te face să dansezi.”)? Prin urmare, am început studierea exponatelor încercând să păstrez tot ce e mai bun din ceea ce mi se desfășoară în fața ochilor. Adică să mă strecor printre năstrușnicii alergăreți și să-mi caut detașarea și liniștea interioară pentru a le cerceta cu atenție. Căci trebuie să vă spun că muzeul nu e unul oarecare. După eliberarea palatului din Knossos de sub torentul de pământ sub care a stat îngropat zeci de secole, o bună parte din cele mai prețioase obiecte au fost strămutate la Heraklion, în acest loc plin de rumori și de copilărie… Civilizația minoică iese de sub aureola legendară, cu ale sale covârșitoare bogății lumești din care i s-a plămădit renumele, iar străvechea cartogramă a labirintului lui Dedal sfâșie parapetul mitului. Aici sunt toate, în consternanta lor concretețe dătătoare de fiori – inelul regelui Minos, superbele fresce de pe marile ziduri ale palatului, bijuteriile cu reprezentările inconfundabile ale minotaurului, un soi de totem cretan, ubicuu și cu o simbolistică plurivalentă. Nu pot fi ignorate nici urmele romane, semn că această insulă a fost ea însăși un nod de navigație antică, un centru marin de neocolit în cursul marilor expediții spre Orientul apropiat. Sau cele egiptene, încarnate în artele vizuale ori, și mai straniu, în fizionomiile, abanosul părului și migdala ochilor unora dintre cretanii de astăzi, ale căror priviri le prindeam furișe din mers.
La ieșire, am încercat să palpez centrul orașului modern. Cum rămăsese încă drum lung de străbătut spre palatul lui Minos, am socotit că este timp să mă abat spre Piața Eleftherias, înțesată de oaze de oxigen cofeinizat de foarte bună calitate. De la o terasă umbrită, degustând un revigorant espresso, am urmărit oamenii locului, virajul scuterelor în rotonda pieței, hârjonelilor tinerilor care încercau să zboare cu bicicletele peste o lungă suită de trepte, aterizând adesea în cele mai dichisite căzături, și abia într-un târziu am observat bannerul uriaș ce anunța, cu litere roșii și cu toate simbolurile aferente, un mare festival al comuniștilor la începutul toamnei. Gândurile au tăcut brusc în mine. O apăsare și un oftat interior e tot ce-mi mai amintesc că a trecut prin poarta respirației mele. Ne-am ridicat cu toții încet de la masa cafenelei și am pornit cu pași îngreunați în căutarea unui trecut spre care eu priveam, de acum, cu speranța salvării dintr-un prezent rătăcit în fantasmele unei ideologii ce ne-a mutilat adolescența.
(Va urma)
Notă. Fotografiile provin din colecția privată a autoarei.
