Mic ghid anti-procrastinare la scrierea unui text mare

Licenţă, master, doctorat. Câteva idei despre acest lucru greu de realizat azi, anume cum să munceşti intensiv sau cu motivare la un astfel de text mare.
1. Când ieşi în pauză, nu ieşi doar ca să te oprești din muncă. Ca să iei o gură de aer, cum se spune. Ci ieşi ca să faci ceva anume, cu sens, care te mulţumeşte. Dacă ieşi doar ca să iei o gură de cafea, sau să iei un biscuit, pierzi ocazia unei pauze care să te odihnească. Odihna nu e doar fiziologică, e şi mentală, spirituală. Adică, faci altceva, ceva care să fie tot un fel de circuit cap-coadă. Duci gunoiul şi speli vasele, asta durează zece0 minute dar e o activitate clară, cu sens, şi te mulţumeşte. Ai rezolvat partea « curat în casă ».
Viaţa de azi e tot mai des fragmentată, şi nu putem să preluăm controlul asupra ei decât dacă înmulţim ocaziile în care facem lucruri cu început, sfârşit, şi sens. Lucruri circulare deci. Cu cap-coadă. Iar o pauză care are cap şi coadă poate să fie satisfăcătoare, mental, în scurt timp. Ştii că ai spălat maşina, să zicem. Dar nu stai “în pauză” ore întregi la filme seriale sau alte chestii care nu au cap coadă.
În plus, un proiect mare dpdv. mintal, cum e o licenţa, master, doctorat, pe care deci nu poţi să îl controlezi ci doar să treci prin el, e bine să fie întretăiat de momente clare, cu ocupaţie clară, cu rezultat clar.
Iar ţigara, în acest sens, pare o pauză ideală, pentru ca într-adevăr îţi clăteşti mintea, cum se zice. Dar țigara e la fel, aceeaşi, ani de zile. E de fapt un adjuvant, mental sau emoțional. Dar nu are rezultat. Rămâi tot cu gândurile tale, pauza țigării nu te scoate neapărat din ce gândeai la calculator. De aceea, de preferat pauzele cu activităţi banale, concrete, care te fac să uiți de ce făceai, te scot de acolo.
2. Multe din problemele de procrastinare se rezolvă atunci când crezi în capacitatea de dezvoltare în spirală şi exponenţială a minţii umane, care tratează o problemă. Când mergi la câmp, nu prea ai ocazia să te dezvolţi exponenţial, din ce în ce mai repede. In minte e altfel, se leagă lucrurile, cum se spune. Se leagă tot mai mult, tot mai bine. Deci, adevărata munca de « arătură » intelectuală a minţii, în scrierea sau gândirea unui proiect, se face în mod necesar prin aruncarea în necunoscut. Doar prin necunoscut se va construi noul proiect, noul rezultat.
Atunci, de ce ne temem să începem un proiect ? Pentru că ne e frică de necunoscut ? Nu prea, nu cred. In principiu, necunoscutul ar trebui să ne atragă, mai ales din punct de vedere intelectual, e o aventură care ni se oferă.
Dar uneori e şi obligatorie aventura.
Poate pentru că nu vedem realizarea proiectului ca ceva necunoscut, ci tocmai cunoscut, adică ne focalizăm pe faptul că trebuie să stăm la masă, ca la şcoală. De cinci ori pe zi. De douăzeci de ori pe zi. Trebuie să renunţăm la altele, să fim atenţi, şi mai ales se poate ca, în final, cineva să ne mai şi dea o notă, nu ştim care. Dar, vedem munca ca pe o rutină. Zilnică.
Totuşi, paradoxul muncii la un proiect mare e că ascunde în mod necesar ceva necunoscut. Când ai de corectat trei pagini gramatica, e una. Când ai de scris tu 50 sau 300 de pagini, evident că vei construi ceva de la zero. Poate la început pui ideile cu lopata, dar în timp se leagă o construcție, despre care habar nu ai la început cum va arăta la final. Deci, nu e eşti curios?
De ce nu eşti curios să vezi ce iese?
Poate pentru că tratăm munca intelectuală în felul celei fizice. In munca fizică, te apuci de tăiat lemne când eşti odihnit, şi te implici, te bazezi pe plăcerea de a pune mâna, a vedea că se adună stiva.
In munca intelectuală, din contra, nu te angajezi, nu te implici, ci pierzi controlul, te dezangajezi. Pe măsură ce eşti calm şi relaxat, poţi să faci loc în minte noilor idei şi asocieri. Pe măsură ce te opreşti. Munca intelectuală e pasul trei după doi paşi de pregătire prealabilă: opresc activitatea fizică, şi mă relaxez psihic. Fără asta, nu pot crea intelectual. Nu pot scrie o licenţă dimineaţa în autobuz.
Prin urmare, să lucrezi la un proiect este un exerciţiu, paradoxal, ca senzaţie fiziologică, nu de lucrare ci de oprire. Cu cât învăţ mai mult să mă opresc de la ce aud, ce vreau să vad prin casă, sau pe balcon, cu cât mă fixez în spaţiul de blocare a atenţiei înspre zona de gândire, merge mai bine.
E cam ca Harry Potter care găseşte linia de tren “9 şi jumătate”. E o concentrare permanentă spre o altă lume. Intri şi ieşi de acolo. Revii.
Dar nouă ne place să facem, să dăm din coate. Nu ne place « să nu facem ». Mereu privim alături, ne vine o idee…
Si, mai ales, odată ce ieşim din starea asta, nu mai vedem foarte clar cât de mult am înaintat. Nu mai vedem, ca un proiect de arhitect pe care îl vezi, în pauză, şi te bucuri, cât de mult s-au schimbat lucrurile. Știm, poate, că am înaintat, dar nu avem viziunea de ansamblu. Si nevoia noastră umană de vanitate, sau de recunoaştere, nu e satisfăcută.
Problema finală se rezumă la faptul că nu vedem. Nu vedem tabloul general. Chiar dacă facem asocieri, luăm o idee din introducere şi o punem în concluzie, până una alta nu avem plăcerea pe care o are cineva care face un mozaic, să vadă cam ce mai lipseşte.
Cred că ne trebuie nişte metafore pentru a înainta în acest necunoscut. Iată două mai jos, dar fiecare poate descoperi propria metaforă a călătoriei prin necunoscutul unui proiect.
De exemplu, călătoria prin tunel. Tunelul minţii. Stii că ai plecat, că nu mai e lumină în spate, şi nu e lumină în faţă, încă. Nu ai terminat. Dar, odată ce te decizi că eşti în tunel, nu e bine să te arunci cu toată puterea pentru a merge mai departe ? Poate că va dura zece zile, sau douăzeci, metafora tunelului e bună pentru ca spune 1. E normal că nu vezi finalul, şi 2. Orice pas înainte e singura ta şansă de a ieşi la lumină. 3. Orice alte gânduri şi sentimente sunt inutile pentru a ajunge mai repede la final.
Sau, experiența de amprentă a sinelui. O lucrare de o amprentă a spiritului cuiva, în scris. Dacă ai făcut copy paste, nu prea te reprezintă. Dacă ai tradus un text, iarăşi nu. Dar, dacă lucrezi la fiecare rând, sute de ore, ceea ce iese te reprezintă. E acel efect, când citeşti licenţă proaspăt printată, vezi cumva în ea orele de noapte, cafelele, etc. vezi amprenta acelui an în fiecare pasaj. E deci o muncă chinezească sau japoneză de amprentare, în scris, în Word, a minţii tale. Normal că durează, normal că nu se vede din prima efectul de final. Dar, ai un obiectiv : redarea corectă, amprentarea fidelă a minţii tale, proiectarea în scris a tocmai felului tău de a gândi şi a privirii tale interioare. Dacă încerci să faci asta în fiecare pagină, adică să te reprezinte, ai un fel de scop colateral care te ţine atent. Amprentarea fiecărei pagini. Până ce simţi că gata, e lucrarea ta.