… magistra…

 

Deloc întâmplător străbunii noștri considerau că Historia est magistra vitae, ceea ce se verifică și în faptul că mai cu seamă din marile întâmplări ar trebui să se învețe ceva. Cert nici atunci nu era așa, însă nici azi, nu pentru că oamenii nu ar cunoaște istorie, ci pentru că, scrie Sallustius „dacă oamenii ar avea atâta grijă pentru lucrurile bune cât este de mare zelul cu care aleargă după cele nefolositoare, și multe chiar periculoase,  n-ar fi stăpâniți mai mult decât stăpânesc chiar ei înșiși întâmplările…”.

Regretabil, însă în persoana unor conducători există tendința de „a te strădui și a nu obține altceva decât ură”, ceea ce „este curată nebunie”. 

Războiul, scrie Același, pune față în față o putere adevărată cu un pigmeu de regulă  care nu-și cunoaște dimensiunea dar încearcă tocmai de aceea să se arunce „în pericolele războiului și în acest fel să-și încerce norocul”. Mecanismul funcționează până la un punct „cu aceia care mai presus de adevăr au pus banii și influența” și în rândurile celor mai puternici. Mai ales că este în joc „împărțirea teritoriului”. 

Cel mărunt vine în capitala măreață „lipsit de orice fast regesc și într-un veșmânt cât mai vrednic de milă”, aspect remarcat de cel care l-a primit.

În general romanii, că de ei „vorbim” ca putere, știau cu ce ajutoare și cu ce slugi și-a făptuit  micuțul ticăloșiile, însă voiau să le știe mai limpede de la el”. Deci l-au chemat în senat. Ideea era ca prin pledoaria sa pentru țara sa, care oricum trebuia împărțită, să obțină fie  bunăvoința și blândețea poporului  puternic (roman), fie se va pierde pe sine și speranțele sale”.   

Deși a primit bani, arme, s-a dovedit ticălos: a trimis un emisar la el acasă cu o veste mincinoasă ca nu cumva ai săi să se simtă trădați. Oricum i s-a ordonat să părăsească Roma pe care nu reușise să o cumpere, de unde și impertinența de a exclama la plecare „O, oraș de vânzare și pe curând menit pieirii, dacă-și va găsi un cumpărător”. N-a fost să fie așa nici pe departe. 

Precum alți barbari,  dacii de pildă, care au fost învinși cu armele primite de bună credință de la romani, și micul numid a fost nimicit cedând și partea din țară la care spera. 

După cum era de așteptat, „s-a vestit că războiul din Numidia s-a încheiat”. Anunțul fiind făcut de conducătorul roman. 

Nu putem să nu constatăm izbitoarele similitudini  cu evenimentele belicoase de azi, confirmându-se un alt adevăr clasicizat: Nihil novi sub sole.   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *