Că suntem ai Domnului sau ai Naturii, cert este că noi oamenii tindem să fim doar produse de suprastructură, rezultatul unei mecanici ce vine din interior spre exterior și rămâne acolo; ceva sublim, complet și profund interiorizat a determinat ivirea a ceva perfect exteriorizat însă nu și definitiv în această formă. Suntem exteriori doar temporar, până ce descoperim stranietatea interiorității, fiorul propriului sine ce lucrează cu lumea, cu exteriorul.
Nevăzutul a creat văzutul ca punct de plecare și nu ca punct de sfârșit.
Că noi am ajuns la stadiul în care ne speriem de propria interioritate, de reflexul interiorizării și asimilării, a asumării, găsind infinit mai gustoasă starea de profundă exterioritate, de jonglare cu ceea ce este la vedere, de numărat, de prins în mână, cu gândul imediat, etc., este și acesta o stare intermediară (sper eu).
Nu aceasta este vocația noastră.
Hristologia reflectă perfect această mecanică: fiul lui Dumnezeu exista încă dinainte de crearea lumii însă Acesta a fost trimis pe aceste meleaguri pentru a se întoarce apoi la Domnul. Isus nu s-a făcut văzut ca să rămână ci pentru a ne arăta raportul dintre văzut și nevăzut. Ăștia suntem și noi, venim de la Domnul, poposim pe aici la vedere pentru a ne întoarce apoi, de preferință cât mai repede, de unde am venit.
Dar nu prin moarte ne împărtășim menirea interiorității, a întoarcerii la Domnul, ci mult mai devreme, în timpul vieții prin modul în care ne uităm la Lume – rămânem acolo creând o antinomie cât se poate de reală cu propriul sine sau luăm Lumea cu noi în propria interioritate pentru a o reașeza, restructura, rediscuta, etc.
Capacitatea omului de a se păcăli, de a trăi în minciună face parte din natura noastră deja. În ciuda a ceea ce se crede, menirea noastră nu este exteriorul, suprastructura și doar pe cale de excepție și în mod incidental interiorul și sublimul. Nefirescul nostru este exteriorul în timp ce privirea întoarsă spre sine și dincolo de sine, până la Dumnezeu este starea Firească, chiar dacă aceasta este doar pe cale incidentală întâlnită la unul sau la altul.
Nu majoritățile impun Firescul ci acesta este autonom, se impune după propriile mecanisme și reguli. O excepție poate fi mai Firească decât o Regulă. Excepția interiorității este infinit mai naturală decât Regula Exteriorității.
Toată dezbaterea de idei este o dovadă a acestei stări de lucruri. Oricât s-au străduit cei mai deștepți să schimbe cursul lucrurilor, să transforme starea de excepție în regulă, adică interiorizarea și interioritatea să devină majoritare, lucrurile au rămas tot ca la început – suntem mai curând o stare de suprastructură, o stare văzută și la vedere, adică o Regulă nefirească.
Partea aceasta văzută, de suprastructură susține toată structura democrației, a statului de drept, a justiției, a adevărului judiciar, etc. Creații abstracte, idei politico-juridice determinate după mecanica unei ficțiuni juridice, complet indiferente și lipsite de simțăminte față de starea firească – omul întors spre sine și dincolo de sine. Este o muncă în echipă, între două părți egale ce ar trebui să funcționeze pe aceeași logică, a îndepărtării cu orice preț a nevăzutului, a sublimului ce există dincolo de simțuri. Democrația nu are nevoie de interioritate (se crede).
Omul exteriorului conlucrează cu structura exterioară pentru a scăpa de stinghera interioritate.
În felul acesta lumea ideilor doritoare să schimbe structura ficțiunii politico-juridice despre care vorbeam anterior (statul, democrația, dreptul, etc.) a devenit o realitate paralelă și independentă de lumea exterioară. Când suprastructura și-a conștientizat propria neputință în sensul că dialogul dintre egali (dintre omul de suprastructură și ficțiunile aferente) nu ajută, nu epuizează, creează crize, depresii, atunci își pune în minte să se întoarcă spre starea de excepție, să întoarcă omul spre sine si dincolo de sine astfel încât crizele, depresiile, neputințele să fie în final deslușite.
Doar că în astfel de momente, de întoarcere ficțională și suprastructura descoperă că lipsește reflexul interiorității, nu avem instinctul de a asimila, interioriza astfel încât ceea ce există în exterior să existe și în interior, dar sub alte forme, în alte proporții, diluată și declinată în alt fel și sub altă formă. Într-o astfel de situație dialogul este inegal întrucât ceea ce este în interior este superior față de ceea ce există în exterior, este orânduit în alt fel decât exteriorul.
Metafizică, dogmatică ieftină, sofisme expirate?
Poate că așa este, Dumnezeu știe. Dar dacă ne uităm la Omul de știință, la Gânditorul transformat, la preotul cu har, vom vedea extrem de bine realitatea celor de mai sus – ce înseamnă să nu rămâi captiv în lume, să iei lumea cu tine într-o intimitate atât de proprie încât stranietatea acesteia se reflectă și în descompunerea perceptibilului (te sperii de propriul gând interior, de ceea ce descoperi când lucrezi acolo, când aduci exteriorul în propria interioritate).
Ceea ce spunea Feynman, știi că știi ceva doar când poți să explici altfel decât ai învățat, reproduce perfect ce înseamnă reflexul interiorizării și al interiorității. Dar stranietatea nu este doar în interior aceasta există și în exterior, o vezi, o simți, te lovește în cap când interacționezi cu cei fără de acest reflex, cu cei ce sunt prizonierii acestei lumi și atât, care lucrează la vedere și atât, sau lucrează în întuneric pentru a dobândi beneficii în lumea văzută.
Dubla stranietate, cea a propriului sine ce lucrează cu exteriorul respectiv interacționează cu aceasta este Firescul, semnul că ai asimilat mecanica fundamentală a ființării. Lipsa stranietății, așezarea în zona de confort sunt cu adevărat semnele ivirii unei crize, unei depresii. Iar noi suntem în mijlocul unei astfel de situații.
