4.Arta ultimă a foamei
Arta acrobatică propusă de Kafka
Tendința antropologilor de a căuta adevărul despre Homo sapiens în rândul persoanelor cu dizabilități — de altfel, specifică epocii — se reflectă pe scară largă în literatura modernă. Faptul că, în unele cazuri, de la existențialismul specific persoanelor cu dizabilități la cel al acrobaților nu e decât un pas este demonstrat de exemplul lui Unthan, violonistul fără mâini, despre care am discutat mai devreme. Rămâne însă de văzut în ce măsură trecerea de la condiția de persoană cu dizabilități la acrobatism nu a fost doar o idiosincrazie a unor figuri marginale, care s‑a dezvoltat, în cazul lui Unthan, ca reacție la stimulul congenital sau, cum s‑a întâmplat cu Hugo Ball, autorul biografiilor asceților creștini, când a încercat să depășească malformațiile spirituale din perioada Primului Război Mondial printr‑o „fugă din timp“. Revoltându‑se astfel împotriva întregului secol, el s‑a alăturat societății de eremiți care fugiseră și ei, cu 1500 de ani mai devreme, din epoca lor.
În continuare, voi încerca să explic — folosindu‑mă, mai întâi, de un model literar, dar recurgând apoi la observații de natură psihologică și sociologică — maniera în care acrobatismul a devenit un aspect din ce în ce mai relevant al reflecției moderne privind conditio humana: iar asta s‑a întâmplat din momentul în care, mergând pe urmele omniprezentului Nietzsche, oamenii au recunoscut în ființa umană animalul dezrădăcinat, dezlănțuit și condamnat la tot felul de acrobații. Odată cu îndreptarea priviriicătre acrobat, iese la iveală un alt aspect al turnurii epocale pe care am înțeles‑o ca tendință către de‑spiritualizarea ascezei. Nietzsche este cel care ne‑a atras atenția asupra crepusculului ascezei și ne‑a convins că un declin dezirabil al idealurilor ascetice represive nu atrage neapărat după sine dispariția vieții dedicate pozitiv exersării. Nu este deloc exclus ca tocmai crepusculul asceților — care a coincis, din perspectiva noastră, cu trecerea în secolul XX — să aducă retrospectiv la lumină și într‑o manieră radical diferită întreaga amploare a imperiului de trei ori milenar al ascezei motivate metafizic. Există multe argumente în favoarea acestei teze: cine caută oameni găsește asceți; cine observă asceții descoperă acrobați.
Pentru a conferi credibilitate acestei suspiciuni, ale cărei prime formulări datează de pe vremea excavațiilor de arheologie morală ale celuilalt Schliemann, aș vrea să‑l citez pe Franz Kafka drept martor al acelei epoci. În ceea ce privește punctul de pornire al cercetărilor sale, putem asuma că el a preluat încă de la o vârstă fragedă impulsul primit de la Nietzsche și l‑a internalizat într‑o manieră atât de puternică încât a uitat originea interogării sale — motiv pentru care, în opera lui Kafka, nu există practic referiri explicite la autorul Genealogiei moralei. El a dezvoltat ideile lui Nietzsche în direcția unei temperări progresive a tonusului eroic, amplificând simultan dimensiunea universal ascetică și acrobatică a existenței umane.
Pentru a marca momentul schimbului de ștafetă de la Nietzsche la Kafka, amintesc de celebrul episod al funambulului din partea a șasea a prologului lucrării Așa grăit‑a Zarathustra, în care Zarathustra îl acceptă pe acrobatul care a murit căzând de pe frânghie drept primul său discipol — sau, dacă nu discipol, atunci cel puțin drept primul dintre oamenii câmpiei cu care era înrudit spiritual. El îl consolează pe muribund, explicându‑i de ce nu ar trebui să se mai teamă de nimic — niciun diavol nu va veni să‑l ia pentru a‑l chinui în viața de apoi. La această replică, muribundul îi răspunde, plin de recunoștință, că nu pierde mult dacă pierde doar viața:
Sunt doar un animal dresat ca să danseze, cu lovituri de vargă și tain puțin.[1]
Această afirmație minimalistă reprezintă prima confesiune a existențialismului acrobatic. O asemenea declarație minimalistă este inseparabilă de răspunsul lui Zarathustra, care îi oferă celui căzut o oglindă nobilă spre a se privi în ea:
Ba nicidecum, răspunse Zarathustra; tu ți‑ai făcut o meserie din pericol, aceasta nu e de disprețuit. Acum vei muri de meseria ta: de‑aceea, eu cu mâna mea am să te‑ngrop.[2]
Sensul acestui dialog nu poate fi interpretat greșit. El are semnificația unei scene originare, deoarece în ea se constituie o communio de un tip cu totul nou: nu un popor al lui Dumnezeu, ci un popor călător; nu o comunitate a sfinților, ci una a acrobaților; nu contribuabili ai unei societăți asigurate, ci membri ai asociației celor care trăiesc periculos. Elementul care animă această biserică deocamdată invizibilă este pneuma pericolului asumat. Nu întâmplător acrobatul căzut de pe sfoară este primul dintre cei care vrea să îmbrățișeze învățătura lui Zarathustra. În ultimul său minut de viață, funambulul se simte înțeles de noul profet ca de nimeni altcineva — drept ființa care, chiar dacă aproape că nu era nimic mai mult decât un animal învățat să danseze, își făcuse din pericol profesia sa.
După acest prolog nietzschean la romanul acrobatului, cel care a scris următoarele capitole este nimeni altul decât Kafka. La el, crepusculul acrobaților este deja cu câteva grade de luminozitate mai vizibil, fapt pentru care peisajul se poate distinge într‑o lumină apropiată de cea a zilei. Nu este necesar să discutăm în detaliu aici faptul că însuși Kafka era un înveterat al exercițiilor de gimnastică, al dietelor vegetariene și al ideologiilor privitoare la igienă specifice epocii sale.[3] În culegerea de fraze pe carele‑a extras din caietele sale in octavo și pe care le‑a strâns laolaltă într‑o listă numerotată (editată mai târziu de Max Brod și publicată sub titlul Betrachtungen über Sünde, Leid, Hoffnung und den wahren Weg [Reflecții despre păcat, suferință, speranță și drumul adevărat]), prima frază sună astfel:
Adevărata cale trece peste o frânghie care nu este întinsă la înălțime, ci chiar deasupra pământului. Pare mai degrabă menită să facă pe cineva să se împiedice, decât să fie parcursă.[4]
Nimeni nu va susține că semnificația acestei însemnări este evidentă prin sine. Însă cele două propoziții devin inteligibile când sunt privite ca o continuare a scenei inaugurate de Nietzsche — chiar dacă ele constituie o continuare a ei într‑o direcție care se abate în chip hotărât de la intențiile eroice și pline de patosul ascensiunii ale lui Nietzsche. E drept, „adevărata cale“ este încă asociată cu funia, însă aceasta nu mai e plasată acum la înălțime, ci la nivelul solului. Ea servește mai puțin ca un suport pe care acrobații să‑și demonstreze pasul sigur și mai curând ca un obstacol care îi face să se împiedice. Acest lucru pare să indice faptul că misiunea de a găsi drumul adevărat este deja suficient de dificilă, motiv pentru care oamenii nu trebuie să facă acrobații la înălțime pentru a trăi periculos. Funia nu mai este destinată acum să‑ți pună la încercare abilitatea de a‑ți menține echilibrul în cele mai dificile condiții, ci are mai degrabă menirea de a‑ți arăta că, dacă ai o atitudine prea încrezătoare, vei cădea chiar și mergând drept. A fi în viață este în sine o performanță acrobatică și nimeni nu poate spune cu certitudine ce fel de pregătire îți poate oferi garanția că vei stăpâni această disciplină. De aceea acrobatul nu mai poate ști care sunt exercițiile ce‑l vor salva de la cădere — cu singura excepție a atenției constante. Această diminuare a nivelului de măiestrie artistică nu indică în niciun caz golirea de orice semnificație a fenomenului, ci dimpotrivă, arată cum motivele artisticese extind asupra tuturor aspectelor vieții. Tema centrală a artelor și a curentelor filosofice din secolul XX — descoperirea obișnuitului — își trage energia din amurgul acrobaților, care survine în același timp cu ea. De altfel, numai pentru că esoterismul timpurilor noastre ne dezvăluie identitatea dintre obișnuință și acrobatică, cercetările sale aduc la lumină rezultate neobișnuite.
[1]Friedrich Nietzsche, Așa grăit‑a Zarathustra, p. 69 (N.t.).
[2]Ibidem (N.t.).
[3]Cf. Rainer Stach, Franz Kafka. Jahre der Entscheidungen, Frankfurt pe Main, 2002.
[4]Franz Kafka, Sämtliche Werke, ed. de Peter Höfle, Frankfurt pe Main 2008, p. 1343.
Trebuie să îți schimbi viața. Despre antropotehnică
Peter Sloterdijk
Titlul original: Du mußt dein Leben ändern. Über Anthropotechnik
Traducere de Paul Gabriel Sandu
Colecția FilosoFii Academos
Peter Sloterdijk este una dintre marile figuri ale filosofiei contemporane. A fost Rector al Universității de Artă și Design din Karlsruhe și gazda emisiunii TV Das philosophische Quartett.
Între 1978 și 1980 a locuit în ashramul lui Bhagwan Shree Rajneesh (ulterior, Osho) din Pune, India. În 2023-2024 a deținut catedra anuală „L’invention de l’Europe par les langues et les cultures” de la Collège de France (Paris).
„Așa nu se mai poate continua” – criza a devenit astăzi instanța (cândva reprezentată de Dumnezeu) care impune acest imperativ absolut. Printr-o vastă investigație asupra naturii umane, Peter Sloterdijk dezvoltă în Trebuie să îți schimbi viața o antropologie fundamental nouă, subliniind nevoia unei schimbări fundamentale de perspectivă atât asupra individului, cât și asupra societății. În centrul concepției sale despre ființa umană se află ideea cultivării de sine.
Omul care, prin exercițiu repetat, se creează continuu devine o ființă care se transcende pe sine.
„O capodoperă care abordează istoria filosofiei, religiei și gândirii, atât occidentale, cât și orientale, într-un mod care te face să reflectezi profund asupra evoluției ființei umane în ultimele câteva mii de ani.” Los Angeles Review of Books
PETER SLOTERDIJK (27 iunie 1947) este considerat una dintre marile figuri ale filosofiei
contemporane. Între 1968 și 1974 a studiat filosofia, istoria și germanistica la München și la Universitatea din Hamburg, obținându-și doctoratul în 1976. Între 1978 și 1980, Sloterdijk a locuit în ashramul lui Bhagwan Shree Rajneesh (ulterior Osho) din Pune, India. Critica rațiunii cinice (1983) se numără printre cele mai vândute cărți de filosofie ale secolului XX. În perioada 2001-2015, Sloterdijk a fost rectorul Universității de Artă și Design din Karlsruhe, iar din 2002 până în 2012 a fost gazda emisiunii TV Das philosophische Quartett. În 2023-2024 a deținut catedra anuală „L’invention de l’Europe par les langues et les cultures”
de la Collège de France (Paris). El este, între altele, autorul lucrărilor: trilogia Sphären, Reguli pentru parcul uman, Derrida, un egiptean, Das SchellingProjekt. Ein Bericht, Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme, Mânie și timp, Philosophische Temperamente: Von Platon bis Foucault, Zeilen und Tage (I, II, III). De-a lungul vremii a obținut numeroase distincții – Ernst Robert Curtius Prize, Friedrich Märker Prize, pentru eseu, Business Book Award, Sigmund Freud Prize pentru proză științifică, Lessing Prize, pentru critică, Cicero Prize, European Prize for Political Culture etc. – și este doctor honoris causa al Universității din Nijmegen, Țările de Jos (2011), și al Universității din Timișoara (2023).
