„I feel more secure amongst my books than amongst my fellow countrymen.”
Esență tare în doar 140 de pagini tulburătoare, romanul Our Philosopher (1986) semnat de Gert Hofmann, un clasic modern al literaturii germane postbelice, este o lectură apăsătoare în vremurile în care intoleranța devine mod de viață legitimat uneori chiar și de cei chemați să o demonteze. Filosoful din titlu este Herr Veilchenfeld, un fost profesor tot mai izolat, apoi sufocat până la disperare de ura orășelului german de treabă de la sfârșitul anilor 1930. Varianta în limba engleză de New York Review Books din 2023, tradusă exemplar de Eric Mace-Tessler, este prefațată percutant de fiul autorului, formidabilul traducător și scriitor Michael Hofmann.
Puținele interacțiuni care formează firul narativ schematic sunt redate prin puterea de înțelegere limitată a băiețelului medicului din oraș, Hans, care are o soră mai mică numită Gretel. Deși tatăl lor îl susține pe prigonitul eponim chiar și dincolo de obligațiile sale profesionale, nu este întâmplătoare aluzia nominală la frații abandonați în pădure și capturați de vrăjitoarea din casa de turtă dulce. Această perspectivă narativă juvenilă nu doar adâncește drama poveștii, ci evidențiază extrem de eficient absurdul faptului că un profesor ajunge să fie desființat de cei în mijlocul cărora s-a refugiat după pierderea postului universitar. Ca o tușă auctorială remarcabilă, decăderea morală nici măcar nu poate fi diagnosticată ca atare de naratorul micuț căruia îi lipsește arsenalul verbal rafinat de societatea drepturilor omului. Cuvintele semnificative precum evrei, nazism, pogrom, purificare etnică ș.a.m.d. lipsesc din carte, după cum ne anunță și prefața. Această insuficiență a limbajului, totuși, nu îi împiedică pe cei doi mici să consemneze esențialul, când discută cu seriozitatea copiilor despre posibilitatea ca decedatul să se scoale din sicriu:
„And why isn’t he nailed in?
So he can come out, if he wants to.
Will he want to?
No.”
Drama culminează în timpul festivalului local care celebrează fondarea cu dată incertă a orășelului – ochii copilașului dezamăgit de fastul nefast al sărbătorii mediocrității sunt prisma perfectă prin care vedem cât de găunoasă este dârzenia naționalistă lipsită de cea mai elementară virtute: a atenției pentru un om vulnerabil din comunitate. Scena scoaterii trupului neînsuflețit al „filosofului nostru” în „dricul nostru” încadrează povestea care surprinde desfășurarea radicalizării ce poate fi doar descrisă, nu explicată: „it is the same crowd as before… Only the crowd is now differently gotten together”. Constatarea banalității răului devine și ea zguduitor de banală. Vederea morală a acestei distribuții macabre este precum cea fizică a orbilor care glăsuiesc la plural în memorabilul Der Blindensturz al autorului, care ficționalizează procesul nașterii faimoasei lucrări omonime a lui Bruegel din perspectiva nevăzătorilor pictați.
Deși avem datarea exactă a evenimentelor înfățișate în roman, cadrul temporal este cel mai grăitor surprins de senila proprietară a locuinței năruite în care „trăiește” filosoful nostru, care la întrebarea privitoare la anul curent oferă răspunsul obsesiv: „it is too late”. În contextul actual în care educația își pierde prestigiul, această datare devine avertisment pentru cititorul contemporan, pentru că indisponibilitatea pentru învățare dobândește valențe existențiale: „it isn’t true that history can teach nothing; it is merely that there are no students”. Efectele pe care le produce în roman îngustarea câmpului vizual de falnicele clădiri muncitorești nu sunt doar fizice:
„now that we lack a horizon, we can no longer see the approach of a storm and we don’t know what kind of weather there’ll be the next day, or whether there’ll be any at all”.
În romanul răscolitor al lui Hofmann și în lumea pe care o vedem, efemeritatea apartenențelor lumești, în loc să inspire smerenie, devine motiv de aroganță agresivă. Ușurința căderii în plasa acestei încrâncenări prost îndrumate nu este de mirare:
„to look upon oneself, one’s nation, one’s culture, and the various regions in which all this has developed, as swiftly disappearing, accidental, and insignificant–that courage is given to extremely few, especially on such vast and extensive days, when everything wants to immortalise itself and open itself before one, as though it were real”.
