Între Ieșind din vis puțin îngîndurat, de pildă, și cea mai recentă ispravă culturală a lui Mircea Pora, atît de recentă încît de-abia s-a uscat cerneala tipografică de pe paginile cărții, Vorbind singur, e doar un culoar temporal sau o acoladă a bulversării, (de)fragmentării și dezorientării și nimic altceva, ideatic și tematic scriitorul păstrîndu-se fidel (sau în zona de confort a) aceleiași abordări narative și proze scurte care l-au consacrat și care, datorită ,,conservatorismului”/scepticismului ce îl conțin, pot fi văzute ca un continuum, ca un tot, asemenea serialelor din producțiile cinematografice de bună calitate. Din acest tot, singurătatea rămîne firul călăuzitor care conturează alienarea și incapacitatea funciară de a înțelege o lume ostilă și a se adapta la rigorile ei, Mircea Pora fiind, dacă nu un pesimist de cursă lungă, atunci un mare deziluzionat pentru care turnul de fildeș începe să capete mare valoare pe piața imobiliară a momentului. Vorbind singur, ce împrumută titlul unei proze scurte din componența volumului, conține gustul amar al izolării, al punerii la index și al respingerii brutale ce riscă să devină contaminant. Rarele porniri de jovialitate ale lui Mircea Pora (constatare valabilă pentru întreaga sa creație) sînt ironie în stare pură, frondă intelectuală, măști sentimentale care-l ajută pe autor să fie cît de cît ,,agreabil” în propriii ochi, să se suporte pe sine și să-și croiască drum prin hățișul de pesimism care tinde să-i oblitereze de-abia pîlpîinda geană de speranță, de lumină, de mai bine. Vorbind singur, a pagubă, e sinonimă cu rătăcirea prin labirint, iar arhitectura sufletească a scriitorului e una ,,țăndări”, ilustrată prin expansiva stare de perplexitate (citește șoc, panică sau discrepanță funciară între așteptări și lamentabila ,,ofertă” cotidiană) care i se citește în priviri și cu hăul care sporește progresiv și care tinde să-l înghită, asemenea Leviathanului. Turist al toamnei, ajuns în anotimpul autumnal al vieții sale, octogenarul Mircea Pora, vorbitor de unul singur, eventual cu un partener imaginar (poate alter ego-ul său) și auzindu-se pe sine și de nimeni altcineva, pare să-și pună ordine în gînduri, viață și în lucruri. În același timp, Vorbind singur, atribut al bălmăjelii, al bombăniturii și al franjurării melancolic-sufletești, nicidecum al retoricii cu impact verbios, parabolă a deznădejdii, a gîlcevii înțeleptului cu sine și cu lumea, are marele neajuns ca și verba volant, întrucît se pierde în eter, lipsindu-i martorii, ,,discipolii”, ,,agora”. Vorbind singur, discurs calp, fără interlocutor (degeaba ești înzestrat cu darul vorbirii, dacă nu te ascultă sau nu te bagă în seamă nimeni), ce anulează principiile de bază ale teoriei comunicării (unde e obligatorie existența unui emițător și a unui receptor al mesajului) și plăcerea spusului, reiterează destinul lui Ioan vorbind/predicînd în pustie: scriitor neînconjurat de oameni, poate doar de-o șleahtă de ignoranți și de-o turmă de surzi, ejectat în afara ,,aulei” sau a ,,cetății”. Însă, scriind singur (condiție de bază a artistului), Mircea Pora, volens-nolens, rămîne în conștiința colectivă a cititorilor, lasă moștenire culturală în urma sa.
În absența interlocutorului, Vorbind singur, se traduce prin abandon, reducere la absurd, comunicare vidă, rupere a oricăror punți, rădăcini și repere, în fapt, noncomunicare, întoarcere a spatelui (ofensă supremă) de către o societate ingrată, lipsa dispoziției pentru dialog, existență pe cont propriu, (re)adaptare la mediu (social), supraviețuire în condiții de anduranță. Pe de altă parte, și aici e vorba de idei toxice din arsenalul detractorilor (Mircea Pora fiind, așa cum am mai afirmat cu altă ocazie, un scriitor incomod, prin urmare nu duce lipsă de învecinare cu personaje/caractere mici), vorbitul singur aduce a deranj mintal, a rătăcit, a internabil în spitalul 9, a cutreierător de cîmpii sau, în limbaj trivial, a individ-varză. Ori, în cazul societății de tip tototalitar (a cărei anatomii Mircea Pora a studiat-o și explicat-o pe larg și expert în mai toate cărțile sale, societate predispusă la uniformizare, dominare și control), e condiția ideală a reducerii la tăcere (aneantizare totală) a dizidentului, omul ostil regimului, a personei non grata capabile să mobilizeze conștiințe și să incite la deranj social și la revoltă. Consecvent cu sine însuși, Mircea Pora, perfect lucid și coerent, protestatar, nihilist și frondeour de primă mînă, vorbește singur și în cadrul generației optzeciste din care face parte, colegii săi de breaslă, în mare parte oportuniști și schimbători de nărav în funcție de unde bate vîntul fragilei democrații românești, desolidarizîndu-se de el. Gest de trădare supremă.
Vorbind singur nu mai e libertate de expresie, plăcere a dialogului, nici spectacol al minții sclipitoare, ci disconfort, strigăt de disperare, clopot spart sau scufundat, abrutizare, retragere în sine (sinele devenit unicul partener de discuții), vorbit în gol, la pereți (cînd nimeni nu îți mai dă replica), amorf în stare pură, disoluție a omului (devenit obiect de decor, inutil din punct de vedere social), singura făptură înzestrată ab initio de divinitate cu darul vorbirii, în absența căreia e reîntoarcere la cavernă sau nostalgie după matrice (în cazul lui Mircea Pora acel ,,acasă” paradisiac al Topolovățului copilăriei). Vorbitul singur e la un pas de silentio stampa, de depunere definitivă a armelor, de omul derostuit, dezarticulat comunicațional și emoțional, căruia i se refuză/confiscă dreptul la opinie și la a împărtăși și ale cărui vorbe nu mai produc efect. Vorbitul cu interlocutor atrage foloase, pe cînd vorbitul singur (monolog în adevăratul sens al cuvîntului, dar, vai, nu unul scenic, hamletian) aduce ponoase. Vorbind singur, Mircea Pora e înmărmuritul, ,,exmatriculatul” (pedepsirea, de către societatea rămasă repetentă la capitolul cod de conduită și bune moravuri, a lui Băi, profesore!, altă proză de impact a scriitorului din volumele precedente), marginalizatul, cel lăsat în voia sorții și în plata Domnului.
Vorbind singur poate fi privită și ca retragere voluntară a lui Mircea Pora din agora, întrucît îi lipsesc polemiștii redutabili pe măsură, oamenii (citește elitele) capabili să rostească ceva coerent, inteligent, ziditor, fermecător, cu adevărat demn de reținut și de urmat. Altfel spus, absența modelelor.
La rîndu-i desolidarizat și desolidarizant, Vorbind singur e alternativă, mijloc de autoprotecție la discursul sforăitor, glagorie, demagogie în stare pură, bagabonție verbioasă, a logoreicului acaparant și abracadabrant, a bătutului apei în piuă și a frecatului mentei de pomană, a minciunii frumos ambalate, a grotescului și a imbecilității în stare nudă și a prostului fudul de care e doldora scena politică românească.
Vorbind singur e dramatism, oglindă a societății contemporane, unde, paradoxal, în ciuda existenței, mai mult ca oricînd, a sofisticatelor mijloace de comunicare, indivizii vorbesc, dar nu comunică, semn al alienării galopante.