-de martie-
Zice Mark Twain undeva: „Good friend, good books and a sleepy conscience: this is the ideal life.” şi mi-a plăcut grozav chiar dacă mi-am permis – pentru mine – să inversez ordinea: good books, good friend… & so on… modalităţi interpretative stârnite de o gândire majoră şi altoite pe complexitatea vieţii ne permit să decidem ce ne atrage sau ne respinge, cum ne îmbogăţim sau ne ostenim să credem că ne îmbogăţim gândirea, mă rog, dacă ceea ce spune o autoritate valorică ni se potriveşte sau nu.
Mie mi se potriveşte.
Cartea, lectura vreau să zic, redirecţionează percepţia realului, obstrucţionează respingerea şi, mai ales, deschide larg porţile cunoaşterii şi, de ce să nu zic, ne face mai deştepţi, poate chiar mai buni şi chiar mai frumoşi… (sic!).
E martie, a trecut şi mărţişorul şi ghioceii trebuie să fie pe undeva, „acasă” cred, nu şi aici şi singura şansă de a rezista încă vreo câteva săptămâni până dă colţul ierbii este să cotrobăim prin bibliotecă… după ajutor.
Complicat… şi sora mea îmi sugerează o privire caleidoscopică asupra scriitorilor născuţi în martie.
Nu-i rău, mai ales că nu mă pot decide asupra cui să mă opresc. Sigur, printr-un capriciu generat de luna asta sâcâitoare gândul mă duce mai întâi la Ion Barbu – Dan Barbilian pentru matematicieni – născut la 19 martie 1895.
“Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
În stinsele-i cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.” (Umanizare)
Intens intelectual, dar profund liric, Ion Barbu mi-aduce aminte de ceea ce scria Cehov undeva: „Să scrii de dragul artei este mai folositor decât s-o faci în scopul primirii metalului dispreţuit.”
Poezia este demersul lui Ion Barbu adresat predispoziţiei românului (către poezie) o aplecare nativă către cuvântul căutatîn profunzime, în acele sensuri ascunse ochiului profan.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec isvorăşte: ascuns cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (“Din ceas, dedus….”)
Ritmicitatea poetică a adevărului artei: existenţa, posibila ei fiinţare este talentul, acea instinctivă cunoaştere de la care primim emoţional chiar şi când nu înţelegem.
„Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.”(Poezia)
…tonalitate surprinzătoare în această mărturie definitorie, nu?
Normal, unduirea barbiană se metamorfozează în accentele sacadate ale lui Nichita Stănescu.
Cuvântul este aluatul frământat de mintea poetului, după cum bine ştim şi tocmai de aceea ceea ce scrie Nichita chiar întâlnind idei barbiene sună altfel, o anume fierbinţeală a gândului lasă urmele dramatice ale unui vers elegiac, nostalgic chiar..
Născut şi el, poetul major al epocii recent decedate, tot în martie (31 -1933) parcurge călătoria frantică a unei vieţi în viteză aglomerând trăiri ivite de oriunde
Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare. (Adolescenţi pe mare)
Să spun drept, mi-am imaginat scrierea aceasta ca pe un vitreaux prin care lumina asta de martie pătrunde discret, diferenţiată de acea muzicalitate a culorii care ne apropie sau ne depărtează dar întotdeauna ne fascinează.
O lume răsfirată aiurea se redreseaza imagistic, structuri conectate doar de nişte salturi temporale se lasă subordonate talentului, impulsului acela subliminal de a pătrunde dincolo de calcul în haoticul simţirilor…temperamente telurice, invăllmăşire de trăiri uneori neidentificate, dar atât de senibil transmise – marginalizând confuzia disciplinei – într-un limbaj poetic aproape de „Parnas”.
Zic, Macedonski, acum (14 martie 1854) parnasianul agasat de trivialitatea vieţi…
„E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.” (Rondelul rozelor ce mor) … viaţă pe care şi-a cionsiderat-o predestinată:
„Trebuia într-acea noapte că să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca şi azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăţ la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n asta lume pântecul ce m-a purtat..” (Noapte de martie)
Undeva, cumva mă cenzurează nesiguranţa, incapacitatea-parcă ar fi mai corect- de a dezvălui detaliile vitraliului meu, bogăţia şi varietatea culorilor, preciziunea liniilor care îl compun…
Aşa, undeva într-un colţ (poate uitat de lume!?) Topârceanu (20 martie 1886) pictează cu pensula abia muiată în nuanţe o realitate trecută prin filtrul închipuirii, chiar naive:
Şi parcă zugrăvit anume,
Îşi culcă umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval. (Pastel)… dar lasă loc liniilor severe cu care Ana Blandiana(25 martie 1942) se dezvălue lucidă şi, mai ales, dezamăgită:
„Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte…” (Eu cred)
Ana Blandiana este glasul din care feminitatea se retrage lăsând accentele grave aproape masculine să-şi spună păsul.
Un univers mult prea complex ne învălue când ne încumetăm să vizităm arta aceasta scriitoricească, bogată, diferenţiată şi plină de surprize.
Şi mă opresc,
Vine totuşi primăvara!
-//-
