Spitalul

Era 31 octombrie. Seara de Haloween. Pentru unii era prilej de distracție, pentru alții – prilej de înfierare a sărbătorilor capitaliste importate. Pentru Lena ar fi trebuit să fie prilej de odihnă. Se hotărâse cu o zi în urmă să-și ia liber de Haloween, după ce clacase fizic la capătul unei lungi perioade de suprasolicitare pe mai multe planuri. Teoretic, în ziua aceea ar fi trebuit doar să o ducă pe Hanna la arte plastice și apoi să ia o rețetă din Obregia, de la psihiatra care se ocupa de Alzheimer-ul tatălui ei. Apoi se gândea că se va întoarce acasă și va dormi. Că se va odihni. Se va reface. În sfârșit. Ăsta era planul care părea unul bun, inițial. Apoi totul s-a dat peste cap și a luat-o razna.

În seara de dinainte ajunsese acasă la zece jumate, pe trei sferturi leșinată, după ce, între două ședințe în cabinet, își pilise o unghie ruptă și un fragmențel îi sărise în ochi. Ba mai avusese și buna inspirație să se adăpostească, afurisitul, între o lentilă de contact și cornee. Odată ajunsă acasă, după ce se căznise preț de o jumătate-trei sferturi de oră să se extragă din fotoliul pe care sucombase după ziua extenuantă, înainte de culcare, s-a dus să-și scoată lentilele în fața oglinzii din baie. Când a trecut la ochiul stâng, a descoperit și corpul străin atașat de cornee. N-a apucat să se bucure îndeajuns că nu și-a smuls și ochiul odată cu lentila, pentru că era preocupată să nu leșine de durere, în timp ce lacrimile îi curgeau necontrolat pe obraz. I s-a părut o mare realizare faptul că a reușit să deschidă ochiul. Apoi a blestemat marea realizare pentru că nu mai putea să-l închidă la loc, iar somnul cu ochii deschiși nu făcea parte din aptitudinile ei speciale. În tot cazul, senzația că cineva îi rașcheta corneea cu un set de lame bine ascuțite era una foarte interesantă. A reușit să scape de ea și să adoarmă doar după ce a turnat jumătate de flacon de Hyabak în ochi și a înghițit un sedativ. Și s-a felicitat că are și machiajul gata asigurat pentru Haloween. Nu mai trebuia să se deghizeze în nimic, că era gata deghizată. După ce că, de la un timp, arăta oricum ca un zombie, acum ajunsese un zombie cu un ochi umflat și roșu. Minunat! În urma acestui număr de fachirism, programul ei din ziua următoare tocmai se complicase și cu o vizită la oftalmolog.

Inițial, nu i s-a părut o complicație foarte mare. Fiică-sa avea pictura în jurul orei zece. Asta însemna că pe la zece jumate ar fi ajuns la spital și într-o oră ar fi trebuit să plece de acolo cu rețeta. La douăsprezece ar fi prins-o pe prietena ei, oftalmoloaga, încă la Spitalul Floreasca, ba chiar ar fi avut timp și să plătească o rată la o bancă în Piața Victoriei, ar fi luat apoi medicamentele tatălui ei de la farmacie și, neîndoielnic, până la două-trei, după-amiaza, cel târziu, ar fi fost acasă și ar fi apucat să doarmă măcar până pe la cinci-șase, când urma să se întoarcă Hanna de la școală. Se pare însă că socoteala de acasă continua să nu se potrivească cu cea din târg. Iar în târg o aștepta Spitalul. Socoteala Lenei ignorase felul în care avea să o aștepte. Ca să se gândească la asta, ar fi trebuit să dea timpul înapoi.

Cu o zi în urmă fusese 30 octombrie. Se împlineau doi ani de la tragedia din clubul Colectiv. Lena refuza să vorbească despre asta în general. În iarnă îi înghețaseră tălpile pe troienele din fața clădirii guvernului. Așa cum, cu doi ani mai înainte, imediat după Colectiv, stătuse în Piața Universității. Nu apucase să meargă și la marș, dar stătuse o seară întreagă acolo. De-a lungul timpului, Lena participase la majoritatea manifestațiilor prin care societatea civilă lua atitudine în fața abuzurilor Puterii. În primăvara-vara lui 1990 a stat aproape în fiecare seară sub balconul Universității, transformat în tribună de către Asociația Studenților în epoca de glorie a lui Marian Munteanu. A prins mineriada și puțin a lipsit să nu fie prezentă acolo și să fie alergată de mineri. Ieșise în stradă ori de câte ori a fost nevoie, începând cu decembrie 1989. Nu vorbea foarte des despre asta, pentru că nu i se părea că ar fi făcut nimic deosebit. Așa i s-a părut firesc să facă, mai întâi pentru ea și apoi pentru copilul ei. Și totuși, lucrurile au rămas aproape la fel. Sau s-au schimbat în aparență, ceea ce îi dădea un sentiment de zădărnicie.

Nicolae Bănicioiu, cel care, la Colectiv spunea că ”avem tot ce ne trebuie”, nu mai era ministru al sănătății. Era parlamentar. Avea mai puține responsabilități, somnul mai lin, iar banii îi alunecau în buzunar la fel de lin. Lena nu credea că vorbitul va rezolva ceva. Desigur, ar fi trebuit să nu uite. Cu toții, cei care au trecut prin această tragedie și întreaga societate. La fel de bine, însă, ar fi trebuit să nu uite nici unii nimic din tot ceea ce se întâmpla de mai bine de șaptezeci de ani. Atâta timp cât nu numai că nu reușeau să schimbe nimic, ba chiar alunecau tot mai la vale pe panta nepăsării și abrutizării, Lenei i se părea că atinseseră un nivel de putreziciune din care nu știa ce i-ar mai fi putut scoate. În weekend citise și ea postarea de pe Facebook a Alexandrei Furnea, una dintre supraviețuitorii de la Colectiv. Citise plângând de la cap la coadă, cu greu și cu noduri. Apoi a văzut-o repostată pe diferite pagini ale diferitelor persoane publice sau ale unor prieteni de-ai ei. S-a tot gândit dacă să o reposteze și ea sau nu. S-a tot gândit cum să reacționeze. Și efectiv nu a știut ce să facă. Pentru că nu a mai găsit nimic de spus în fața unei asemenea suferințe și a unei asemenea orori, în afara unui urlet interior sugrumat de neputință. De furie. De frustrare. I se părea că orice s-ar fi putut spune ar fi fost de prisos. Cuvintele venite din afară erau egale cu zero. Doar faptele ar mai fi putut însemna ceva. Dar care fapte? În România anului de grație 2017, sistemul medical era o glumă proastă. Sinistră în anumite cazuri. Ca și sistemul de învățământ. Ca și sistemul judiciar. Tot ceea ce ține de sănătatea unei națiuni, a unei țări, pe plaiurile mioritice era la pământ. Erau cu toții bolnavi la trup, minte și suflet și nu dădeau semne că s-ar mai face bine. România era în moarte clinică. Așa cum urma să îi dovedească în ziua buclucașă în care trebuia să ajungă la Spitalul Obregia.

Pentru a obține o rețetă compensată, trebuia făcută un fel de internare de o oră, după care se elibera un bilet de ieșire din spital, scrisoarea medicală și rețeta. Acestea erau formalitățile. În calitate de psiholog care absolvise și o facultate de medicină, Lena avea norocul să se miște ceva mai ușor în lumea medicală, fiind tratată ca un coleg de breaslă. Dar, în general, îi displăcea profund să se folosească de acest privilegiu. Considera că nu este normal să abuzeze de poziția ei, atâta vreme cât se ducea în calitate de pacient sau aparținător și nu în calitate de medic. Drept urmare, și-a încasat-o de vreo două ori, când a omis să-și scoată diploma și parafa la înaintare. De neuitat au rămas momentul în care a născut și cel în care sora ei a fost diagnosticată cu o formă atipică de cancer.

Lena născuse prematur, iar copilul a trebuit să stea la terapie intensivă. În România nu este permisă aproape nici un fel de prezență a aparținătorilor în secțiile de terapie intensivă. Există un program strict și restrictiv de acces. Lucrul este de înțeles până la un punct, dacă ne gândim că secțiile de terapie intensivă au cazuri limită la care intervenția medicului se poate impune în orice moment, iar prezența persoanelor străine poate incomoda actul medical. Problema e că aceleași reguli se aplică pentru secțiile de terapie intensivă la nou-născuți, atunci când este vorba inclusiv de prezența mamei, cu excepția unor scurte perioade de alăptare. Asta deși este știut și recunoscut că prezența mamei alături de bebeluș îl întărește și îl echilibrează și fizic, nu numai emoțional. Lena nimerise peste două asistente zeloase care aveau grijă să o facă albie de porci pentru că născuse prin cezariană, în ciuda faptului că nici măcar nu fusese cezariană la cerere, ci de necesitate, și care găseau o satisfacție deosebită în a o goni ori de câte ori o prindeau în preajma copilului. Într-una din zile, în timp ce Lena bocea pe marginea patului, în salon, a intrat medicul cu care născuse. A privit-o contrariat și a întrebat-o de ce naiba se jelește în salon în loc să fie în secția de terapie intensivă. Alături de bebeluș. Lena i-a povestit toată tărășenia. Medicul s-a uitat din nou la ea cu stupoare. ”Dar nu le-ați spus că sunteți cadru medical și dumneavoastră, ce Dumnezeu?” Lena s-a blocat. Cum adică să le spună că e medic (sau, mă rog, un fel de)? Adică faptul că era o ființă umană nu conta îndeajuns într-un spital? Trebuia să fie medic? Să aibă un statut special? Ca în ”Ferma animalelor”? Toate animalele sunt egale între ele, doar că unele sunt ceva mai egale decât altele? Numai dacă erai medic te puteai califica pentru a fi tratat ca o ființă umană într-un spital? Sau, cel puțin, așa era într-un spital din România.

Al doilea moment în care încăpățânarea ei de a adera la spiritul de castă și dorința de a fi tratată ca un cetățean obișnuit au interacționat cu incapacitatea sistemului de a-și trata cetățenii ca pe niște ființe umane a fost atunci când sora ei a intrat într-o fază terminală de cancer. Era în secția de terapie intensivă a Spitalului Colțea, îngrijită de niște oameni minunați care erau prieteni cu Lena. Problema era că Ina, sora ei, apucase să fie operată la Fundeni de Lena nu mai știa cine. Avea un cancer cu punct dublu de pornire, din stomac și din ovare. Numai că ”nu se mai știa cine” nu se ostenise să verifice și în stomac. Asta deși femeia se plângea de dureri de stomac și avea și hematemeză. ”Nu se mai știa cine” văzuse doar tumorile din ovare și metastazele abdominale, drept pentru care urmase o abordare medicală greșită. Hotărâse să îi scoată un ovar și să îl trimită la anatomie patologică, pentru a stabili natura tumorilor. Doar că la anatomie patologică, cel puțin în Fundeni, la vremea aceea, lucrau unii pe care îi durea fix acolo unde nu îi bătea soarele de urgența rezultatelor. Cumnatul Lenei se dusese în repetate rânduri, să ridice rezultatul și îl tot amânau. Cei din Colțea erau disperați, pentru că aveau nevoie de examenul anatomo-patologic. Trecuse o lună de când ovarul fusese scos și starea Inei se deteriora de la o zi la alta. Era din ce în ce mai rău. Așa că Lena a hotărât să se ducă cu cumnatul ei la doamna doctor anatomo-patolog care se ocupa de caz, pentru a încerca să obțină rezultatul mult-așteptat. 

A fost pentru prima dată în viața lenei când a urlat la un alt medic. Doamna doctor, înțepată și copleșită de importanța propriei autorități, abuziv exercitate, îi explica Lenei, pe un ton cel puțin nepotrivit, că ar mai dura minim trei săptămâni până la eliberarea rezultatului, că aveau foarte mult de lucru și nu mai făceau față, că ăsta era protocolul, că una, că alta. Lena, ajunsă la capătul răbdării, a întrebat-o dacă îi sugerează să-l folosească pe post de ferpar, că prea multe n-ar mai fi rămas de făcut peste trei săptămâni (și până la urmă, din păcate, nici n-au mai rămas). Apoi s-a mai gândit puțin și a întrebat-o dacă știe ce înseamnă proba extemporanee și care este timpul în care se face. Că ea, Lena își amintea că în timpul stagiilor de la facultatea de medicină învățase că durează mult mai puțin. Doamna docotr a amuțit, cu ochii holbați la Lena, apoi s-a redresat brusc și i s-a adresat mieros, pe un ton conspirativ, dar încărcat de un ușor reproș: ”Haideți, doamna doctor, de ce n-ați spus de la început că sunteți medic? Era altfel între colegi… Ce rost a avut discuția asta?” Lena nu a mai stat să îi explice că acum practica psihologia și nu medicina și nici nu a mai stat să dezbată de ce viața unui om nu este prioritară decât în calitate de rudă a unui medic. În cinci minute a apărut și rezultatul anatomo-patologic, cel care nu putea fi gata mai devreme de trei săptămâni.

Ani mai târziu, revenind în prezentul în care viața Lenei se învârtea în jurul micului iad pe care îl declanșase Alzheimer-ul tatălui ei, la Obregia întâlniseră amândoi o psihiatră minunată – caldă și foarte umană -, recomandată de o altă psiholoagă, colegă și prietenă a Lenei. Doctorița îl văzuse cu o lună în urmă și, pentru că, printr-un anume concurs de împrejurări, Lena nu mai reușise să scoată rețeta de la medicul de familie, acum ajunsese din nou la ea. Deosebit de drăguță, psihiatra nu o mai pusese să plimbe și pacientul. Doar că protocolul trebuia respectat. Așadar, chiar și în absența pacientului, se făcea o internare fictivă, iar Lena avea de așteptat cam o oră până urma să îi elibereze rețeta. Desigur, nefiind pacientă, a trebuit să aștepte pe culoar și nu în cabinet. Ceea ce i-a oferit prilej generos de reflecție și s-a gândit la toți cei care nu erau încă lămuriți cum stăteau lucrurile într-un spital din România, un spital dintr-ăla în care aveau de toate, așa cum zicea ministrul Bănicioiu cu doi ani în urmă. Pe toți aceștia, Lena i-ar fi invitat să petreacă o oră-două pe culoarele Spitalului de Psihiatrie ”Profesor Doctor Alexandru Obregia”. Pentru că, în mod inevitabil, ora de așteptare s-a prelungit către două-trei, ținând cont de faptul că, printre îmbunătățirile aduse sistemului de sănătate, se afla și sistemul electronic de asigurări cu carduri. Carduri care deveneau complet inutile în momentul în care picau serverele și sistemul electronic se gripa. Iar ăsta era un lucru care se întâmpla mult mai des decât și-ar fi putut cineva imagina. Drept urmare, Lena a avut ocazia, preț de o dimineață întreagă, să-și reîmprospăteze amintirile din stagiul de psihiatrie, amintiri bine îngropate până atunci într-o ceață densă. Și totuși, de amintit nu și-a amintit mare lucru, dar, la plecare, simțea cum se transformă într-o combinație ciudată de Dostoievski cu Kafka.

Ținând cont de natura pacienților săi, spitalul de psihiatrie este o experiență suprarealistă. În cele două ore petrecute pe culoarele spitalului, Lena a avut ocazia să studieze cele mai diferite forme de patologie psihiatrică, un cu totul altfel de cazuri decât cele pe care le întâlnea în modestul ei cabinet. Nefiind în secția furioșilor periculoși, dacă erai novice în domeniu, era de-a dreptul greu de spus despre unii dintre ei dacă erau cu adevărat deviați sau doar pitorești. Nebunia de psihiatrie era privită reticent și condescendent de către societate. Și, din păcate, așa cum avea să observe Lena, și de către o parte din personalul medical sau auxiliar al spitalului. Făcea parte din categoria ”nouă nu ni se poate întâmpla”. Deși, vorba cântecului, ”toți suntem puțin luați”. Totuși, atunci când venea vorba de cei care depășeau norma socială acceptată de ”nebunie”, departe de a fi priviți ca niște oameni bolnavi, erau cumva responsabilizați și blamați, ca și când și-ar fi făcut-o cu mâna lor. Blamați de toți ceilalîi, veșnic tineri și frumoși. Nu, nu de frumoșii nebuni. Aia era o piesă de teatru și frumoșii nebuni de acolo erau mai umani decât ultranormalii care defineau media și mediocritatea,

În  cele două ore petrecute pe culoare, Lena a urmărit-o fascinată pe Ionica. Ionica era o țigancă supraponderală către obeză, care patrula nestingherită pe culoarul de la parter, printre cabinetele de consultație și cel de internări. Coborâse de pe secție fără să fi băgat-o nimeni în seamă. Se foia de colo-colo, când răcnind la unul sau altul, când văicarindu-se de te miri ce, când milogindu-se umil-politicos de cine se nimerea, să-i spună cât e ceasul, să-i spună dacă l-a văzut pe „dom` profesor” sau să-i spună cine știe ce-i mai trăznea ei prin minte că vrea să afle.

La început Lena a privit-o cu teamă, pentru că nu își dădea seama dacă ia chiar pe toată lumea la rost, fără nici o selecție și s-a gândit ce ar putea să facă în situația în care Ionica ar fi luat-o la rost, în condițiile în care era de capul ei, iar personalul medical și cel de pază păreau invizibili. Până la urmă s-a lămurit că Ionica avea preferații ei. Unul dintre ei era ”aplicantul”.

”Haoleu, doamna asistentă, spuneți-i să nu se mai uite la mine, al naibii aplicant!” ”Ia uitați-l, iar mă privește! Haoleu, cum se uită!”

”Aplicantul” era de aceeași etnie cu Ionica, ceva mai puțin solid și aparent mai zdravăn la minte sau,  cel puțin, mai liniștit. Nu făcea nimic și naiba știe dacă și cât se uita la Ionica. Iar dacă se uita, numai el știa cu ce gânduri, după cum numai ea știa ce gânduri își închipuia că are el. În tot cazul, stătea cuminte pe unul din scaunele de pe hol, relativ aproape de Lena și aștepta formele de externare întru izbăvirea sistemului electronic de carduri blocat. Părea normal pentru că stătea la o șuetă amicală cu o altă pacientă în halat, ceva mai coerentă decât Ionica, dar și ceva mai șmecheră. Potrivit Ionicăi, cealaltă îi era dușmancă și o tapa de țigări. În agitația ei, Ionica a dat de cel puțin zece ori buzna peste asistente, să se plângă că o urmărește ”aplicantul”, că o tapează cealaltă de țigări, că îi este foame și ei de ce nu i se dă mâncare de regim, că are ulcer ”dodenal”, că și-a lăsat banii la nici ea nu mai știa cine și rămăsese lefteră și multe altele asemenea, haotic și tulbure, din care era greu de spus care era procentul de adevăr și care de fantezie. Asistentele mai tinere o luau cu duhul blândeții și încercau să o convingă să urce în salon.

”Dar n-o să mă închideți acolo cu cheia?” ”Nu, n-o să te închidem dacă ești cuminte.”

Probabil că, atunci când nu fusese cuminte, Ionica fusese închisă și cu cheia. La cum se manifesta, tot atât de probabil era că izolările alea nu fuseseră chiar de florile mărului. Ce era mai greu de înțeles era faptul că în România anului 2018, izolările cu iz de carceră erau încă o metodă terapeutică în cazul pacienților agitați, anxioși. Cum de era încă cu putință una ca asta Lena nu înțelegea. După cum nu înțelegea cum de Ionica se fâțâia liberă, fără îsoțitor, pe culoarul de la parter, unde se aflau doar cabinetele de consultații. Desigur, o explicație ar fi fost lipsa de personal în România lui ”avem tot ce ne trebuie” care nu reușea să depășească era lui Bănicioiu. După cum, fără să știe exact care era protocolul într-un spital de psihiatrie, Lena își imagina că ar fi trebuit să existe niște medicamente sedative care să ajute în asemenea împrejurări. Sau nu existau? Că în țara lui ”avem tot ce ne trebuie” naiba mai știa unde și cine „avem tot ce ne trebuie”. Pe de altă parte, Lena nu se putea abține să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă Ionica în loc să fie Ionica, adică o țigancă supraponderală și amărâtă, ar fi fost altcineva, dacă ar fi avut un aparținător medic, dacă ar fi fost ea însăși medic sau – și mai bine – politician. Pentru că, până și spre deosebire de medici, politicienii nu se tratează în țara lui ”avem tot ce ne trebuie”. Sau, atunci când se tratează, beneficiază de tratamentele privilegiate destinate doar castelor. Așa însă, Ionica nu era decât o amărâtă oarecare, dintr-o categorie defavorizată, care își pierduse funcția de om și se transformase în minge de tenis enervantă, plimbată de la unul la altul.

Asistentele mai bătrâne, în frunte cu asistenta șefă, vizibil exasperate, răcneau la Ionica: ”Nu ți-am zis să pleci odată? Pleacă de aici, că nu te mai suport și mă superi!” Nefericita o pornea cu un aer de câine bătut către scări, doar ca să se întoarcă cinci minute mai târziu. Și scena se repeta la nesfârșit. Singura care a luat-o după umeri cu duhul blândeții și a încercat să o liniștească, fără să uite că vorbește totuși cu o ființă umană, a fost rezidenta doctoriței la care aștepta Lena, o fată tânără și drăguță, care nu-și pierduse încă umanitatea. În rest, toată lumea se înfoia la Ionica și o trimitea la plimbare, în timp ce ea continua să umble pe culoare, acu plângând, acu răcnind.

Neîndoielnic, atmosfera dintr-un spital de psihiatrie rămâne una grea și apăsătoare. Cu siguranță, este greu să-ți păstrezi mințile întregi și să  nu te abrutizezi atunci când lucrezi într-un astfel de mediu. Privite dinafară, lucrurile pot părea altfel decât le văd cei de acolo, cei care suportă zilnic răcnetele și absurdul și nefirescul. Pe de altă parte, cei care alcătuiesc și gestionează sistemul par să nu înțeleagă că în asemenea spitale speciale trebuie create condiții speciale. Atât pentru medici, cât și pentru pacienți. Pentru că, până la urmă, și medicul tot om este și nu toți medicii au stofă de eroi. Și nici nu trebuie. Însă în țara lui ”avem tot ce ne trebuie”, cui să-i pese de medici și de pacienți și de condițiile în care ar trebui să se suporte unii pe alții? În dimineața-lecție, petrecută pe culoarul spitalului de psihiatrie, dimineața care i-a dat toate programele peste cap, Lena s-a întrebat dacă în țara asta se va ajunge vreodată să aibă nu ”tot ce ne trebuie”, dar măcar tot ceea ce ar fi suficient cât să nu ne stingem în disperare.