O carte-eveniment, bestseller internațional, cu peste 1 milion de exemplare vândute în întreaga lume, romanul care l-a impus definitiv pe Jaume Cabré, laureatul a numeroase premii internaționale și considerat astăzi unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor.
Traducere din limba catalană de Jana Balacciu-Matei
Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală, Confiteor (în română: Mărturisesc) debutează cu anii de tinerețe ai Adriei Ardevol, un copil minune care se naște într-o lume lipsită de iubire și crește învățând să-și spioneze părinții, martor al pasiunii tatălui său pentru obiectele de anticariat, în special pentru o misterioasă și prețioasă vioară ce-și are propriul nume, dar și captiv al unui univers interior imaginar. Vioara devine un element central al romanului, dat fiind că istoria ei se confundă cu istoria Europei, de la flăcările Inchiziției și până la ultimele reverberații ale iadului concentraționar nazist.
„Un roman monumental despre problema răului.” (The Guardian)
„O adevărată simfonie a răului.” (L’Express)
„Atât de măreț și de ambițios: precum Corecții, al lui Franzen, Confiteor promite să devină unul dintre marile romane ale deceniului.” (El País)
FRAGMENT:
A așteptat până sâmbătă. Majoritatea studenților erau în camerele lor. Câțiva ieșiseră la plimbare sau se împrăștiaseră prin diverse biblioteci din Roma unde scormoneau, indignați, după răspunsuri despre natura răului și de ce Dumnezeu îl îngăduie, despre existența revoltătoare a diavolului, despre lectura corectă a Sfintelor Scripturi sau despre apariția neumei în cântul gregorian și ambrozian. Fèlix Ardèvol era singur în cinquantaquattro, nicio carte pe masă, nimic nelalocul lui, căci, dacă-l scotea ceva din sărite, era indignanta, dezordonata puzderie de obiecte inutile care ajungeau la gunoi sau obiectele puse aiurea sau să i se-agațe privirea de lucruri prost expuse sau… S-a gândit că poate devenea maniac. Eu cred că dacă i se trăgea din acești ani: tata era un om obsedat de ordinea materială. Cred că incoerențaintelectuală nu-l deranja prea mult. Dar o carte pe masă, nu pusă pe raftul ei, sau o hârtie uitată pe un calorifer erau pur și simplu de nescuzat și de neiertat. Nimic nu trebuie să rănească privirea și noi, toți, așa ne comportam, mai ales eu, care trebuia să pun la loc, zilnic, zilnic, toate jucăriile, se salvau doar șeriful Carson și Vulturul Negru, căci dormeauclandestin cu mine și tata n-a aflat niciodată.
În cinquantaquattro totul era la locul lui. Și Fèlix Ardèvol, în picioare, privind pe fereastră fluxul sutanelor care intrau și ieșeau din cămin. Și o berlină trasă de cai care trecea pe Via Corso cu cine știe ce secrete inconfesabile și revoltătoare înăuntru. Și băiatul care târa o găleată de tablă și făcea o hărmălaie fără nicio noimă, revoltătoare. Tremura de frică, de-aia îl revolta totul. Pe masă, un obiect neașteptat, un obiect care nu avea încă un loc destinat. Cutiuța verde pe care i-o dăruise Carolina cu un gioiello dell’Africa. Destinul lui. Jurase că înainte să bată de douăsprezece clopotele de la Santa Maria ori o aruncă, ori o deschide. Ori se sinucide. Una din trei.
Fiindcă una e să trăiești pentru studiu, să-ți croiești un drum în pasionanta lume a paleografiei, în universulmanuscriselor antice, să înveți limbi nevorbite de nimeni fiindcă au rămas înghețate de secole în papirusuri putrede ce devin unica lor fereastră pentru memorie, să distingi paleografia medievală de cea antică, să te bucuri că lumea ei e atât de mare, încât, dacă mă plictisesc, aș putea să încep să explorez sanscrita și limbile asiatice și, dacă vreodată am un copil, aș vrea să…
Și-acum de ce-mi trece prin cap c-aș vrea să am un copil? S-a enervat, nu, s-a revoltat. Și iar a privit cutiuța,singură pe masa ordonată din cinquantaquattro. Fèlix Ardèvol și-a scuturat imaginarul fiu din poala sutanei, și-a trecut degetul peste pielea iritată de gulerul alb scrobit și s-a așezat în fața mesei. Mai erau trei minute până să bată de douăsprezece clopotele de la Santa Maria. A tras aer în piept și a ajuns la o decizie: deocamdată, nu se sinucide. A luat în mâini cutiuța cu multă grijă, ca un băiețel care duce cuibul furat din copac ca să-i arate mamei ouăle verzui sauneajutorații puișori, o să-i hrănesc eu, mamă, nu-ți face griji, o să le dau o grămadă de furnici. Ca un cerb însetat, oh, Doamne. Într-un fel sau altul știa că pașii pe care-i făcea creau o aură de ireversibil în sufletul lui. Două minute. Cu degete tremurânde a încercat să deznoade panglica roșie, dar nodul devenea tot mai strâns și nu din cauza nepriceperii bietei Carolina, ci a nervilor lui. S-a ridicat, neliniștit. Un minut jumătate. S-a dus la chiuvetă și a luat briciul de ras. L-a deschis grăbit. Un minut și cincisprezece secunde. Și a tăiat cu cruzime panglica roșie, cel mai frumos roșu din câte văzuse în lunga lui viață, căci, la douăzeci și cinci de ani, se simțea bătrân, obosit, dornic ca toate astea să nu i se fi întâmplat lui, să i se fi întâmplat altui Fèlix, care părea în stare să treacă ușor peste ele, fără… Un minut! Gura uscată, mâinile transpirate, o picătură îi lunecă pe obraz și nu-i o zi așa de… Zece secunde până când clopotele de la Santa Maria din Via Lata o să bată de douăsprezece. Și, în timp ce la Versailles niște novici ziceau că s-a terminat războiul și, semnând armistițiul cu limba scoasă de efort, puneau în mișcare cu grijă mecanismele care să facă posibil peste nu mulți ani un nou splendid război, mai sângeros și mai aproape de rău, pe care Dumnezeu n-ar fi trebuit să-l îngăduie niciodată, Fèlix Ardèvol iGuiteres a deschis cutiuța verde. Cu gesturi șovăielnice, a dat la o parte vata roză și, în clipa când răsuna primul clopot, Angelus Domini nuntiavit Mariae[1] a izbucnit în plâns.
[1] . „Îngerul Domnului a vestit Mariei“, primul vers din rugăciunea catolică cu același nume, celebrând întruparea Mântuitorului.
