Micro-istoria Ploieștiului în perioada comunistă

În 2014, Lucian Vasile publica prima sa carte, Orașul sacrificat, despre Ploieștiul bombardat în 1944, de către aliații occidentali. I-au urmat alte nouă volume, toate dedicate istoriei orașului natal. Cu migală, consecvență și profesionalism, Lucian Vasile continuă să se dedice istoriei orașului său, aducând la lumina tiparului noi și noi detalii, imagini inedite ale unei lumi dispărute, colecționate cu pasiune de-a lungul multor ani, deși vârsta l-ar putea contrazice. 

Cea mai recentă carte a sa, Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești (1948-1964), vorbește despre trauma instaurării comunismului, despre transfomările politice/sociale/mentalitare suferite de oraș sub avalanșa ideologiei totalitare. Însă, după cum arată și foarte inspiratul său titlu, cartea are în centru, oamenii unui oraș, cu poveștile lor de viață, cu destinele lor, acestea, adesea, incluzând și clădirile, străzile sau monumentele. 

Publicată de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU), dar și cu ajutorul Fundației „Konrad Adenauer”, lucrarea poate intimida la cele aproape 700 de pagini ale sale. Însă lectura este de-o ușurință seducătoare, căci talentul autorului nu constă doar în explicarea contextului amplu al faptelor aflate din arhive, sau în enumerarea consecințelor diverselor acțiuni, ci și în frumusețea cu care toate acestea sunt înlănțuite, exprimate, dovadă că ele au fost, mai întâi, adânc gândite. 

Martor al debusolării pe care toți o trăim în ultima perioadă, Lucian Vasile își pune întrebarea la ce bun cunoașterea istoriei recente?, pentru care oferă patru răspunsuri complementare. Unul dintre acestea privește poveștile trecutului ca lecții din care putem învăța de la oameni aflați în situații limită, căci cunoașterea a cât mai multor experiențe ne pregătește, ne întărește și ne oferă argumente pentru îndoielile noastre zilnice. 

Din păcate, cum în ultimele săptămâni au revenit în prim-plan tancurile, bombardamentele, tranșeele și o resurecție a propagandei în forma ei cea mai abjectă, minciuna instrumentată politic, dar concretizată cu morți, răniți și mii de refugiați, istoria își râde sinistru de noi, dovedindu-ne că nu suntem capabili să-i asimilăm lecțiile, ba parcă le repetăm și mai abitir. 

Revenind la întrebarea lui L. Vasile, la ce ne ajută istoria recentă?, cel mai subtil, uman și generos răspuns, mi s-a părut acela al rememorării, al rostirii poveștii în numele celor care nu mai pot, a celor anonimi, pierduți, în numele celor pe care i-am uitat. 

De fapt, încă de la început, Lucian Vasile se plasează în postura unui vorbitor în numele morților, cu totul deosebit de cel al lui Orson Scott Card, dar atât de necesar societății noastre, astăzi. Autorul și cartea lui vorbesc despre cei care au fost luați dintre noi, ale căror destine au fost frânte, ale căror vieți au fost furate, la ale căror suferințe nu am fost nici măcar martori, deși ne erau tați, mame, bunici, unchi, mătuși, veri, vecini, profesori. Privind știrile ultimelor zile, ne putem cu ușurință imagina cât de profundă trebuie să fi fost dislocarea socială din acele vremuri, căci o vedem repetată în jurul nostru. Iar dicționarul din finalul lucrării vorbește documentat tocmai despre amploarea represiunii, articulând-o cu nume, prenume, profesie, „vină”, condamnare, traseu penitenciar, explicând tocmai lipsa acelei punți între generații pe care atât de inspirat o invocă Ohara Donovetsky și Doina Jela, în cartea lor de dialoguri, publicată de editura Darclée, anul trecut. 

Cele unsprezece povești care constituie substanța umană a cărții sunt tulburătoare, fiecare în felul ei și fiecare venind din altă direcție. Avem întâi idealismul juvenil al lui Ioan Antoniu care „voia să facă ceva”, dar a sfârșit prin a fi frânt în numele iubirii pentru fiul său, sau traseele dramatice ale lui Mihai Vintilescu și Ștefan Davidescu care vor traversa infernul creat de oameni la Pitești. Urmează apoi poveștile despre prăbușirea „dinastiilor burgheze” ploieștene Moțoi, Ivănceanu, Iosifescu, Ghiculescu sau Herjenescu (cui mai spune ceva numele acestea, azi?!), antreprenorii inventivi și curajoși care aduceau viață orașului, sau cea a bătrânului olandez Jacob Koppes cu entuziasmul său pentru aventură, fie că s-a numit exploatarea țițeiului prahovean sau fotbalul amator. 

Citim și despre decapitarea structurii polițienești prahovene, dusă, (cum altfel?), în numele luptei de clasă, deși unii dintre actori ajung întâmplător polițiști, ca Petre Antonescu, în timp ce alții sunt dedicați trup și suflet, însă răsturnarea istoriei îi prinde sub tăvălugul ei, încarcerându-i, ca pe Ion Anghelescu, câtă vreme alții își folosesc expertiza pentru a-și pierde urmele în ceața anonimantului, ani de zile, precum Constantin Lipoveanu. Fiecare dintre aceste povești este scrisă cu talent, cu emoție și empatie, mai ales atunci când problemele sunt spinoase, precum colaborarea cu Securitatea, trădarea cunoscuților sau a sinelui. Compasiunea autorului pentru încercările prin care subiecții lui trec, redă vieților lor adâncime și o gravă demnitate suferințelor încă prea puțin cartografiate. 

Nici preoții ploieșteni nu puteau lipsi din tabloul represiunii. Avem aici traseul din sutană în zeghe și, uneori, înapoi în sutană, cu umilințele trăite de Alexandru Popescu-Strejnicu, Victor Iliescu sau Constantin Galeriu și alții asemenea lor,  degradarea socială, marginalizarea sau oprobriul public cu care toți trebuie să lupte permanent într-un stat ateu, dar toate acestea sunt mereu suprascrise de vocația la care preoții nu renunță cu niciun preț, în nicio circumstanță, demonstrând, în mod paradoxal, dar concret că spiritul poate învinge materia. 

Apoi urmează portretele feminine nuanțate ale Sofiei Călinescu, Cleopatrei Pohl-Clucereanu, Rozei Szöcs-Petrescu sau Elenei Teodorescu, sau, altfel spus, viața și detenția în comunism, la genul feminin, un subiect la care sunt deosebit de sensibilă și pe care eu însămi l-am investigat timp de câțiva ani. 

Deosebit de amplu documentate și contextual analizate sunt studiile de caz dedicate lui Tache Rodas și Constantin Georgescu-Teologul. Fără parti-pris-uri ideologice, cu mult curaj într-o lume tot mai temperat-fricoasă, cazurile celor doi legionari sunt privite prin prisma experiențelor traversate de aceștia, a manierei lor de reacție la maxima represiune declanșată împotriva lor, fie că s-a numit ea reeducarea de la Pitești (Tache Rodas) sau anticamera morții (Constantin Georgescu-Teologul). 

După ce secolul XX a fost traversat de idei „din care a curs sânge”, conform expresiei lui Bellu Zilber, după ce mințile multor oameni au fost confiscate de ideologii criminale, fie la dreapta, fie la stânga, rezultatele au fost mereu aceleași: asasinate, execuții, carnagii, și, dacă nu „soluția finală”, atunci lagăre, temnițe, sârmă ghimpată, muncă forțată, domiciliu obligatoriu, interdicții. Legionarii intră și ei în această logică extremistă, criminali și teroriști, ajung să fie pedepsiți supradimensionat adesea față de vina lor inițială. De aceea, analiza pe care Lucian Vasile o face destinului lui Tache Rodas are marele merit de a oferi o perspectivă dincolo de adeziune, dincolo de angajament. Chiar dacă ele nu sunt niciodată abjurate, compasiunea pentru suferințele celuilalt își face loc în conștiința legionarului care rămâne Rodas. Omenia, bunătatea, credința în Dumnezeu câștigă bătălia cu „orbirea” unidirecțională. Cu atenție sporită, Lucian Vasile demonstrează maniera în care suferința decantată poate relativiza o opțiune politică, felul în care adeziunea legionară inițială poate deveni calea către sine, după aflarea lui Dumnezeu. Umanitatea câștigă bătălia cu ideologia. 

După ani de ani de chinuri (între 19 și 41 de ani a fost deținut la Pitești, Gherla, Aiud, Ploiești), Tache Rodas își alege drept țintă supremă salvarea sinelui, așezându-se în genunchi în fața Fecioarei Maria. Fără a spune concret că a pariat greșit în opțiunea sa, alegând o ideologie extremistă, Tache Rodas își reconfigurează destinul plasându-l sub semnul crucii și nu sub cel al pistolului. În cele din urmă, înțelege că Dumnezeu este iubire și nu ură, iar crima nu poate face parte din comportamentul unui om sau al unui creștin adevărat. 

Cazul lui Constantin Georgescu-Teologul are toate datele unui bun scenariu de film, căci situațiile limită se succed alert, realitatea părând ficțiune. Însă citind multe volume de memorii, pot spune că asemenea trasee au făcut parte din destinul oamenilor secolului XX, iar meandrele vieții ploieșteanului ilustrează elocvent o realitate tulburătoare, dar nu excepțională.

Studiul dedicat colonelului Nedelcovici și apoi lupta fiului cu umbra tatălui, dar și cu realitatea totalitară a unui regim opresiv este unul dintre preferatele mele. Sensibilitatea îl ajută pe Bujor Nedelcovici să treacă dincolo de pânza realității, să refacă ițele poveștii acolo unde ele s-au destrămat, iar talentul literar îi permite să ne redea și nouă toate această teribilă frământare pe care mii de tați și mii de fii, mii de mame și mii de fiice le-au trăit între 1948-1989. 

Povestea tată-fiu are un substrat profund relevant pentru noi, astăzi. Și la noi ajung poveștile de viață ale bunicilor, părinților, vecinilor, profesorilor noștri, și noi trebuie să le integrăm în pânza care devine viața noastră zi de zi și în moștenirea pe care o dăm mai departe. Când Bujor Nedelcovici spune „tata sunt eu și eu sunt tata!”, asemenea lui trebuie să simțim și noi, cei care primim azi faptele acestor destine. 

Înfruntarea monștrilor cere curaj, deci putem învăța de la cei care au făcut-o, după cum cere și demnitate, deci și aceasta este o lecție utilă oricui, oricând. Acel particular „de ce m-ai chinuit?” pe care Bujor Nedelcovici îl adresează fostului securist Momai (nomen est omen, nu?!) poate deveni generic, poate fi și al nostru, întrebarea poate fi pusă și în numele nostru. Dacă am încerca un răspuns din perspectiva securiștilor, acesta ar putea fi: „pentru că am vrut să dispăreți, să fiți uitați, să nu vă ducă nimeni moștenirea mai departe, pentru că am vrut să vă lipsim de liniște, de viață și de memorie!”. 

Cartea lui Lucian Vasile, Cei pe care i-am uitat arată că, de fapt, toți aceștia au eșuat, câtă vreme arhivele păstrează datele și câtă vreme există tenacitatea de a le revela apoi tuturor. Dar depinde și de noi să ne învăluim în aceste narațiuni asemenea unor mantii strălucitoare prin curajul, idealismul și eroismul lor anonim, căutându-le, cunoscându-le, perpetuându-le. În final, istoria se constituie din poveștile cele mai convingătoare, cele mai bine spuse, cele mai documentate, cele mai sensibile devenind, în cele din urmă, veridice. Sau așa îmi place să cred…

Spre finalul cărții, părăsind particularul, adică oamenii cu nume și chip, Lucian Vasile investighează și locurile represiunii ploieștene, cu adrese, cu nume de străzi, dar și numele opresorilor, acele nume care înghețau zâmbetele pe buze și sângele în vene. Dacă pe securiști putem să-i țintuim în insectarul rușinii publice, cu numele și faptele lor, cu enumerarea chinurilor la care și-au supus concetățenii în schimbul privilegiilor și carierelor, multe dintre clădirile gazdă ale torturilor au rămas în picioare, dar memoria colectivă le-a uitat trecutul, însemnătatea, de aceea este cu atât mai relevant demersul de tur ghidat pe care tot Lucian Vasile îl face pe străzile orașului său, de ani de zile. Istoria comunismului trebuie să însemne și o restaurare memorială a suferințelor îndurate, a strigătelor care au răsunat, a sângelui care a curs de-a lungul multor ani și pe lângă care noi toți trecem fără să știm. 

Dacă am privi pe harta României locurile de detenție sau cele de domiciliu forțat prin care au trecut ploieștenii, am observa că doar foarte puține ar rămâne nemarcate. Se poate spune, deci, că reconstituind micro-istoria Ploieștiului în perioada comunistă, Lucian Vasile reface și redă și istoria întregii țări, căci  represiunea la Ploiești este și similară represiunii la Cluj, la Iași sau la Timișoara. Cele 349 de nume care alcătuiesc alfabetul victimelor din finalul cărții sunt de fapt numele celor pierduți, celor părăsiți de memoria curentă, deși tocmai suferințele lor ne-au plătit libertatea, tocmai sacrificiile lor au construit terenul solid pe care călcăm și pe care ne construim viețile, azi. 

Lucian Vasile, Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești (1948-1964), AEDU, București, 2020