Ducele Victor de Broglie: Demnitate și consecvență în Europa primei jumătăți de secol XIX

Partea III: Despre libertatea presei, justiție, portrete și traumele trecutului

 

A treia parte a studiului se concentrează asupra activității politice a ducelui Victor de Broglie, a luărilor sale de poziție în cuprinsul dezbaterilor privind concepte fundamentale ale democrației cum ar fi justiția sau libertatea presei. În același timp, precum în articolele precedente, mi-am propus reliefarea laturii descriptiv-memorialistice a ducelui Victor de Broglie. Referința în acest caz este cunoscutul personaj istoric, generalul și omul politic Lafayette (Gilbert de Motier, marchiz de Lafayette). Totul în contextul atât de complex al anilor de final ai dinastiei de Bourbon, respectiv ai ascensiunii familiei regale de Orleans la tronul Franței, materializate urmare „Revoluției din Iulie” (1830).  

Figura ducelui Victor de Broglie, prezentată în articole anterioare, este una respectabilă, iar parcurgerea Memoriilor sale (intitulate „Souvenirs – 1785-1870 – du Feu duc de Broglie”, publicate în limba franceză de editura Bibliolife) aduce cu sine, nu o dată, revelația unui personaj fascinant ale cărui idei au calitatea și capacitatea de a pondera sau chiar de a elimina stereotipuri ce au marcat anumite epoci istorice. Mă refer la dezbaterile din anul 1819 asupra legii  presei, în plină „Restaurație” a Bourbon-ilor, Franța fiind sub domnia regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). În acest context, al ideii libertății presei, cuvintele ducelui Victor de Broglie sunt elocvente și evocă un anume tip de dezbatere parlamentară, poate surprinzătoare, în plin regim monarhic de Bourbon: „Jurnalele au realizat pentru politică de o jumătate de secol ceea ce tipografia a făcut, acum 200 de ani, pentru științe și litere. Au răspândit între cetățeni preocuparea pentru gustul afacerilor publice. Aceasta este o necesitate pe care nimeni nu o poate înlocui. Dacă libertatea presei are pericole, servitudinea acesteia prezintă mult mai multe dezavantaje”. Cuvinte înțelepte rostite, repet, în anul 1819 și demne de considerația cititorului contemporan, cu atât mai mult cu cât efortul propriu trebuie să fie cel al interpretării unor idei prin raportare strictă la climatul epocii, nu prin intermediul prezentului. Am reflectat nu o dată la acest aspect și deseori l-am regăsit în discursurile oamenilor politici europeni. Iată, bunăoară, un extras din alocuțiunea președintelui francez Emmanuel Macron, rostită cu prilejul comemorării a 200 de ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte (5 mai 2021, sursa https://www.elysee.fr/emmanuel-macron/2021/05/05/commemoration-du-bicentenaire-de-la-mort-de-napoleon-ier): „..Voința de a nu ceda nimic celor ce intenționează să șteargă trecutul pe motivul că nu mai corespunde ideii pe care o au asupra prezentului….”. Consider edificatoare, prin aceeași raportare la epoca primei jumătăți de secol XIX, ideile ducelui Victor de Broglie pe același subiect, cel al libertății presei: „Nu este vorba de o lege asupra libertății presei. Nu este nici măcar o lege asupra reprimării delictelor de presă, în măsura în care acestea ar fi considerate distincte, de o anume particularitate…Libertatea presei va fi mereu în pericol atâta timp cât presa nu va fi ea însăși înlocuită din calitatea sa de a servi binelui sau răului, într-un cuvânt, atâta timp cât nu vom înceta să producem legi ori contra ei, ori asupra ei, ori chiar în favoarea ei.….Francezii au dreptul de a publica și de a-și tipări opiniile.. Metoda exercitării unei anume facultăți este un drept natural; legile impun limitări; legile pronunță restricții; acesta este scopul și limbajul lor. A solicita însă legiuitorului să explice ceea ce este permis înseamnă a inversa ordinea ideilor….a judeca altfel înseamnă a merge împotriva principiului însuși al legilor penale, înseamnă a spune cetățenilor că au nevoie de o autorizație specială pentru a scrie și a tipări, înseamnă a le transmite că legiuitorul dorește să fie stăpân al opiniilor lor, în timp ce rolul său nu este altul decât cel de moderator sau santinelă a constituționalității”. Lecturând aceste rânduri simt nevoia de a adăugării unei mărturisiri de credință ale ducelui Victor de Broglie, în contextul unui concept atât de complex, sensibil și permanent disputat (libertatea presei), un deziderat și în prezent în multe locuri ale lumii: „Chiar și astăzi, după atâtea înfrângeri și decepții, îmi este foarte greu să lupt împotriva speranței și lucrez, mai mult sau mai puțin visător, pentru timpuri mai bune”.  

Aceeași atitudine progresistă o regăsim la ducele Victor de Broglie și atunci când se pronunță asupra reformei în justiție. Parafrazând cuvintele prietenului său de o viață François Guizot („în politică principiile absolute nu sunt pe deplin absolute decât în sensul în care sunt de-a dreptul despotice și în care acestea nu doresc să permită a fi examinate pentru a vedea dacă sunt sau nu juste”), ducele a militat pentru o reformă substanțială și profundă a „codului de instrucție criminală”, pentru o modernizare a acestuia în pas cu societatea. Înainte de a parcurge câteva propuneri de reformă trebuie precizat că ducele Victor de Broglie a fost printre cei, nu foarte mulți din Franța acelor ani, ce au înțeles că reîntoarcerea la Vechiul Regim, la statu quo ante, nu mai este posibilă. O asemenea întoarcere în timp a fost cea a scenei încoronării lui Carol al X-lea (rege al Franței în perioada 1824-1830) la catedrala din Reims, simbol istoric al monarhiei franceze. Societatea franceză a acelor ani nu mai era cea din Vechiul Regim (denumire generică a regimului politic al Franței dinaintea Revoluției, ante 1789) și aici rezidă, dacă vreți, diferența între cuvintele regelui sus-menționat (Carol al X-lea: „Am ideile mele dintotdeauna și vreau să mor cu ele”), respectiv cele ale urmașului său, Ludovic-Filip de Orleans (rege al Franței între 1830-1848, venit la putere odată cu „Revoluția din Iulie”: „Încercăm să fim în echilibru, în mod egal față de excesele puterii populare, respectiv abuzurile regalității”).  

În privința reformei din justiție, modelul ducelui Victor de Broglie a fost unul de sorginte britanică. Este interesant de lecturat fiecare enunț al autorului ce a remodelat o societate, acesta însușind cu moderație și remarcabilă luciditate funcționarea instituțiilor din alte state. Astfel, ducele Victor de Broglie s-a pronunțat asupra „administrării de probe” („englezii le denumesc evidence”) asupra obligativității interogării acuzatului pentru „chestiuni indispensabile”, respectiv a martorilor („numai asupra cauzelor și faptelor, fără referiri indirecte de orice fel la viața de până atunci a acuzatului”) în așa-numitul sistem de cross-examination (aceeași inspirație britanică), sublinierea rolului pledoariilor (ce trebuie rostite „la începutul și nu la finalul dezbaterilor”), respectiv al președintelui completului de judecată („tăcut și impasibil pe tot parcursul procesului, nu intervine decât pentru menținerea ordinii; la finalul dezbaterilor va fi singurul care va lua cuvântul”). Tot în același context, al ideii de reformare a justiției, ducele Victor de Broglie va opina, în anul 1831, asupra manierei de comemorare a zilei de 21 Ianuarie, a „regicidului”, executării lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793) în contextul atât de turbulent al Revoluției Franceze. Este imposibil de descris în câteva cuvinte amploarea, complexitatea acestui fenomen pentru Franța și Europa dar, poate simbolic, încerc să mă situez între replicile dialogului dintre Ludovic al-XVI-lea respectiv ducele de la Rochefoucauld-Liancourt („Este o revoltă? Nu, Sire, este o revoluție”) și sentința lui Maximilien de Robespierre („Ludovic trebuie să moară pentru ca patria să trăiască”). Peste ani, ducele Victor de Broglie a afirmat, cu determinarea și curajul propriei opinii, că „regicidul” nu mai trebuie comemorat cu festivism, că a sosit ceasul responsabilității, reflecției asupra învățămintelor unui asemenea act regretabil și tragic ce trebuie să contribuie la „calmarea pasiunilor și prevenirea dezordinilor”. Ducele de Broglie a înțeles că, prin perpetuarea unei celebrări festiv-culpabilizante, „Franța este plasată sub o acuzare odioasă ce trebuie retractată”. Reflecția asupra acestui act politic prin excelență îndeamnă la exemplul moderației în guvernare, „al concilierii și concordiei ce încheie Revoluția”. Ducele Victor de Broglie a militat pentru transformarea acestei zile în una consacrată meditației și învățămintelor dureroase: „Acum 40 de ani justiția a fost jignită, profanată, parodiată; acum trebuie ca ea să închidă acest sanctuar”. Apelul aproape patetic al autorului, așa cum răzbate din Memoriile sale, a fost amplificat și de un alt eveniment tragic ce l-a impresionat profund, într-o spirală a violenței și asasinatului ce părea să nu se mai sfârșească. Este vorba de asasinarea (13 februarie 1820) lui Carol Ferdinand d’Artois, duce du Berry, fiul contelui d’Artois (viitorul rege Carol al X-lea) și fratele (pe linie paternă) al regilor Ludovic al XVI-lea respectiv Ludovic al XVIII-lea. Sensibil, dar și rațional, cu luciditate și dramatism, ducele Victor de Broglie ne oferă următoarele rânduri, cu trimitere directă la ceea ce a întrevăzut și anume amurgul domniei lui Ludovic al XVIII-lea: „Această agonie politică de după agonia propriu-zisă, această luptă a influenței asupra unui corp neînsuflețit, între tandrețea maladivă a unui infirm și sărman rege și ascendentul unui prezumptiv moștenitor ce ținea între mâini cămașa sângerândă a fiului său, nu era sortită a dura mult timp”. Ducele du Berry, asasinat la ieșirea de la Opera din Paris, a fost ultimul moștenitor în linie directă a dinastiei de Bourbon. Ulterior acestui atentat, o primă consecință nefastă pentru domnia lui Ludovic al XVIII-lea a fost demisia premierului Elie Decazes, în locul său prim-ministru devenind ducele de Richelieu (mult mai conservator). De altfel, în aceeași manieră simbolică și vizionară în același timp, ducele Victor de Broglie va avea următorul comentariu la căderea guvernului Decazes, respectiv la nominalizarea unui nou Executiv condus de ducele de Richelieu: „Domnia regelui s-a încheiat, cea a succesorului său începe”. Peste doar câțiva ani (1824) noul rege al Franței va fi Carol al X-lea….

Ultimii ani ai regimului monarhiei de Bourbon (domnia lui Carol al X-lea, 1824-1830) au pus în lumină un duce Victor de Broglie personaj politic de prim rang, ce a anticipat cu clarviziune fragilitatea guvernamentală și explozia socială ce a urmat nu peste mult timp (Revoluția din Iulie/1830 și venirea la putere a dinastiei de Orleans, prin regele Ludovic Filip). Dacă în anul 1823 ducele Victor de Broglie a remarcat starea țării („Franței i-a lipsit certitudinea de a fi pe drumul cel bun, încrederea în viitor, speranța unui succes definitiv; aceste lucruri contează adeseori mai mult decât succesul de o zi sau de o oră”), în 1824 va observa cu luciditate „ușurința și frivolitatea entuziasmului popular” (la momentul încoronării lui Carol al X-lea). Însă, aspect absolut important, în anul 1824 s-a mai întâmplat ceva. Este vorba de călătoria în America a lui Gilbert de Motier, marchiz de Lafayette. Iar aici atât acuitatea observației politice cât și caracterul memorialist al autorului își găsesc una din cele mai interesante forme. Mă refer atât la prezentarea Americii așa cum apare în cuvintele ducelui Victor de Broglie, remarcabilă prin analiză și proiecție în viitor (Lafayette la Washington: „Capitala unei mari țări, deja rivale a patriei-mamă și destinată poate unor misiuni din cele mai înalte, cu un guvern stabil, ordonat, drept, compatibil cu regulile, asigurând cetățenilor săi o prosperitate nemaiauzită și o nelimitată libertate”, cu un George Washington „cel mai înțelept dintre eroi și cel mai eroic dintre înțelepți”), cât și la portretul ulterior al marchizului, la moartea sa (1834). În acest punct ducele Victor de Broglie ne relevă, pe alocuri înduioșător, o multitudine de sentimente și stări sufletești, de la neștirbită prietenie la afecțiune punctată de o doză de ironie neimpregnată de răutate și proprie doar marilor spirite,  descriere ce ni-l evocă pe Don Quijote: „Lafayette este o combinație singulară între un aristocrat și un demagog…..Trebuie să-l iubești pentru farmecul său pentru că altfel nu câștigai nimic dacă te numărai printre adevărații săi prieteni; el nu a făcut nicio diferență între un om onest și o haimana, între un om de spirit și un ignorant; singura diferență o opera între cel ce-i spunea și cel ce nu-i spunea ceea ce el însuși dorea să spună. A fost un prinț înconjurat de oameni ce l-au flatat și l-au prădat. Toată această frumoasă avere câștigată în mod nobil, oferită și primită cu aceeași noblețe, s-a topit în mâinile aventurierilor și spionilor…A fost gata de  a se angaja în orice acțiune, la primul apel al primului venit, exact ca un nobil al vechilor timpuri ce s-a luptat pentru frumusețea însăși a ideii, voluptate a pericolului și putere a prieteniei…Toate acestea i le-am spus și lui, de-a lungul unei intimități ce nu s-a sfârșit decât cu viața sa și a cărei amintire nu se va sfârși decât cu viața mea”.   

În încheiere spicuiesc din cele așternute pe hârtia de scris de ducele Victor de Broglie la momentul „Revoluției din Iulie” (1830) când acesta reușește să discearnă, să distingă între reușita unei schimbări respectiv acel fenomen atât de prezent dintotdeauna, cel al Revoluției „ce își devorează fiii”. Este foarte interesantă și, aș adăuga, plină de învățăminte expunerea de motive a ducelui Victor de Broglie, ce are ca fundament prioritatea funcționalității instituțiilor statului, chiar și în centrul unei furtuni social-politice de amploare. Inclusiv în acest moment autorul conștientizează faptul că primele valuri ale puterii post-revoluționare vor trebui îndiguite, prin natura lucrurilor, pentru a face loc ulterior stabilității și predictibilității instituționale: „Regele are prea multă experiență a oamenilor și sarcinilor de Stat pentru a ceda tentației flatante de altfel de a instala, imediat după o revoluție, un guvern serios și durabil. Tot ceea ce putem spera este ca el să reziste pentru moment, cu sânge rece și fermitate, loviturilor de berbec ale reacției victorioase, ce nu trebuie însă să străpungă nici circumstanțele esențiale ale monarhiei și nici condițiile vitale ale puterii….Revoluția va supraviețui victoriei; starea de spirit revoluționară va dura mai mult decât cauza și pretextul său și mă refer la starea în care toate spiritele sunt încinse, în care toată lumea crede că totul este posibil și imediat, în care fiecare are capriciile, marotele și fanteziile sale, propria intimitate de satisfăcut. Orice minister, oricare ar fi acesta, va suferi un rapid proces de uzură în această harababură si se va compromite pentru că va avea ingrata misiune de a spune NU…Important este să răspundem înțelept exigențelor momentului”. Cititorul poate lesne reflecta, cu ajutorul cuvintelor ducelui Victor de Broglie, la analogia cu destinul mișcărilor revoluționare dintotdeauna, cel puțin în ceea ce privește deznodământul politic al carierei primilor lideri ai acestora.        

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *