Albastra heraldică a iubirii

Hermeneut prin vocație și reputat critic literar, cu o panoplie interpretativă de o anvergură și o rigoare greu de egalat în peisajul românesc de specialitate, Florin-Corneliu Popovici își oferă ,,o binemeritată pauză” (vezi textul la timp) pentru a evada în teritoriile unui lirism arcuit pe muchia fină dintre poezie și proză, contopindu-le în contururile formale ale unei specii insolite: prozemele. Rezultatul acestei sfredeliri interioare se răsfrânge în volumul dincolo de L: prozemele în L major-albastru ale unui insomniac (2014), apărut la Editura David Press Print din Timișoara, un parcurs de certă vigoare și sensibilitate creatoare, pe marginea căruia stăruie, ca o profesiune de credință, mărturisirea autorului: ,,nu mi-am propus să-mi regăsesc somnul rătăcit pe neștiutele cărări, ci, paradoxal, să mă adâncesc într-o reconfortantă visare, imaginând, pe alocuri torențial, dar și cultivând sâmburii (i)realității, (i)mediate, istorii trecute, prezente și viitoare…”. Dintr-un prim survol asupra acestui teritoriu vag, situat la cumpăna oniricului, se percepe limpede felul cum Florin-Corneliu Popovici stilizează cu migală geometria cuvintelor, căutând cuiburi de miez ascunse sub învelișul de litere și sunete, un procedeu reluat, ca o amprentă distinctă și personală, în explorările metalingvistice din corpusul celor 107 prozeme prin care-și celebrează dreptul la timp, la libertate, la iubire.

Arhitectura vizuală a textelor divulgă, poate, cel mai ardent dor al eului confesiv: nostalgia echilibrului dintre fond și formă, rațiune și simțire, aici și dincolo, răsfăț manieristic și rigoare stoică. Necontenita căutare a centrului provoacă efecte dintre cele mai surprinzătoare, ducând cu gândul la caligramele unor clepsidre, simbol recurent al timpului golit de substanță (de nisip) ori răsturnat într-o devenire inversă a lumii. Pe firul unei ars poetica, suspendarea timpului – prin regresia în esența sa arhetipală –, capătă o plasticitate suprarealistă printr-o poetică a negației și a insubordonării față de vechea ordine a lumii: ,,e timpul/ să stea ceasurile/ și să nu mai curgă,/ precum în viziunea lui Dali, Salvatorul” (la timp). Multiple izotopii ale timpului, cu referenți cât se poate de concreți, devin semne ale contemplării eliberate de sub incidența trecerii, precum în acest poem de un minimalism tulburător: ,,am văzut/ trecând prin fața mea/ un porumbel./ alb./ era timpul,/ timpul întraripat” (am (pre)văzut). Ieri și azi își pierd determinările, încetează să mai fie simple convenții în aparatul de măsură al vremii, topindu-se în spirala contradicției, într-un spațiu incert, aninat între două lumi (eu nu mai sunt aici).

Misterul de dincolo de L ne întrerupe căutarea unor sensuri ,,naturale” în rețeaua de semnificați posibili ai acestei litere-trup asumate drept ,,litera mea albastră”. Poetul e deținătorul unui cod secret, al unui limbaj ezoteric ce captează o serie de străfulgerări ale lucrurilor prin simbolismul formei literale ,,într-un unghi perfect drept”: ,,e însăși Lumea, îmi spun, Lumina, ludicul,/ poate Libertatea, limpezimea, luminosul,/ legenda, licornul, Logosul…” Iar seria continuă, într-o aglutinare de flash-uri ce vor constitui eșafodajul imaginar și ideatic al întregului volum. Precum un Don Quijote reconfigurat în cavaler al albastrei figuri, își justifică existența-i onirică sub semnul a două stele călăuzitoare: ideea, întrupată prin iubire, și condiția prometeică, de damnat întru veșnicie. Ne revine în memorie, cu insistență, o ocurență similară din romanul Monicăi Lovinescu, Cuvântul din cuvinte. Un personaj straniu, Bătrâna, demn și vertical asemenea literei L, pentru care și este condamnată, străbate distopia unei lumi alienate, incongruente cu ea însăși și cu limbajul ce trebuie anihilat, otrăvit, sufocat până la ultima literă a rezistenței sale. La Florin-Corneliu Popovici, L este blazonul călăuzitor în acest narativ inițiatic, ,,mai presus de Cuvânt”, care-și caută perechea pe pânza pictural-descriptivă a unor locuri (i)reale: Copoul, dealurile Cetățuiei, Grădina Botanică, Semenicul, Capitala.

Asemenea unui Iason pornit într-o călătorie pe marea interioară, învăluie lumea cu cele două priviri ale sale, una exterioară, a crochiurilor pastelate din dorul de copilărie și de acasă, iar cealaltă, sufletească, cu licăriri dintr-o intimitate hieratică, ascunsă în suave note ascetice: ,,ca la o icoană/ coborâtă de pe pereți/ de sfântă chilie” (ostoindu-mă). Rafinamentul imaginilor din preajma toposurilor de libertate evocă fie vestigii calme ale bucolicului vergilian, fie albul montan, străveziu precum sufletul poetului ce se oferă pe sine, transparent și plin de candoare: ,,miroase-a fericire în fiece casă,/ a glas cristalin, de copil,/ a uliță cu fum izvorât de prin hornuri” (icoană cu iarnă). E un hedonist al proiecțiilor rememorate în prim-planul unui pastel hibernal ce-și absoarbe privitorul într-o succesiune de cadre fotografice –  de țurțuri, flori de gheață, fuioare de zăpadă –, la capătul cărora intuim că Acum e posibil datorită lui atunci (ce-au devenit zăpezile). Dorul poetului nu este străin de idealul kalokagathia, ochiul estetului plămădind imagini sinestezice de un rafinament tulburător, ca ,,să-și decoreze frumos viața” și spațiul intim (amourutópia).

Tristeți nemărturisite bat în fereastră într-un necruțător decembrie, poem construit pe un pretext narativ și pe neliniștea unei pretinse stări de așteptare. Presimțiri sepulcrale scot la suprafață fiorul tragic înscris în basorelieful destinului, într-o mitologie cu personaje necruțătoare și zeități vulnerabile, printre care poetul pășește pe urmele lui Orfeu, cel care a pierdut totul: ,,cântam, știind că totul,/ dar absolut Totul,/ era pierdut pentru vecie”. Într-o altă reprezentare, moartea este o marionetă, o mască atârnândă pe chipul fiecărui trecător prin viață: ,,mă privesc în oglindă și pot vedea/ chipul marionetei/ care-l acoperă pe-al meu.” Jocul de șah cu moartea, inițiat pe calea visului, presupune desfășurarea unor strategii ale supraviețuirii în confruntarea cu un competitor care, de felul lui, trișează: ,,am visat într-o noapte/ că Moartea m-a invitat/ la o partidă de șah, amical” (șah). Între trăim și murim, se acordă la unison iubim și suferim, precum jumătățile unui simbol ce dau valoare acestui desant existențial. În arhitectura poemului trăim, iubim, suferim, murim, verbele sunt puncte fixe, iar toate celelalte cuvinte permit permutări la infinit, tot așa cum viețile noastre sunt (in)variante ale unui proiect ancestral.

Pentru Florin-Corneliu Popovici, spirit olimpian prin forța de cuprindere a marilor înțelesuri, accesibile pe calea lirismului său regal, poezia rezumă ecuația unei conștiințe lucide, aflate într-o neostenită evoluție spirituală. Rostește adevărurile eterne care înfășoară condiția umană ca într-o crisalidă a metamorfozei perpetue. Apologet al stării de singurătate, construiește un discurs aforistic cu profunzimi ce se cer atent explorate: ,,am înțeles/ că și singurătatea are un preț,/ uneori imposibil de plătit” (și celelalte înțelesuri). Sinuoasa pedagogie a învățării și înțelegerii are însă și momente retractile, căci omul e un mare risipitor de miracole, iar laitmotivul ,,nu învățăm nimic” (când ne-am dezvățat) cade precum un verdict tăios. Deloc întâmplător, în jurul verbului a învăța se țes adevărate pânze de aforisme despre sensul experienței, al asimilării, al devenirii, al înnoirii continue (dispensă de timp oprit, să învățăm să ne fim). Îi repugnă principiul autosuficienței condensat în verbul a ști, tot așa cum respinge orice fel de stridențe verbale.

Geografia inimii se modelează treptat sub sentimentul sfâșierii între punctele cardinale. Pe drumul spre o existență insulară, refăcând experiența lui Robinson, ia cu sine doar un bagaj de cuvinte: ,,nu știu ce cuvinte să iau/ cu mine în bagaj./ plec pe-o insulă pustie” (rost(u)iri). E un drum fără întoarcere, o renunțare deliberată la starea de ,,proprietar de cuvinte”, nu însă și la cele de uitare, singurătate și tristețe. Mai degrabă ibsenian decât socratic, pentru a afla răspunsul la întrebarea ,,dar cine sunt eu cu adevărat?” (fii tu însuți!), pătrunde în labirintul propriului eu, precum Peer Gynt, rătăcind un timp în căutarea ființei sale chintesențiale, cu gustul difuz al ratării și al unor succesive pierderi în spirală: ,,pierdut e Labirintul,/ pierdut sunt și eu” (infama publicitate). Ne întrebăm însă, pe bună dreptate, cât e angoasă existențială și cât e, de fapt, pastișă infuzată cu abilitate, invitând la o continuare a vieții după ce toate cele pierdute vor fi declarate nule. Dar adevăratul drum presupune adâncire, recuperarea unui profil anteic în proximitatea principiului matern (,,am brăzdat-o pe Geea și/ m-am refugiat în mine/ din calea năvalnicului TU” – hotar, hotărâre) sau repliere în sine, ca într-o peșteră-carcasă (,,când mă adâncesc în mine însumi,/ în peștera lui Polifem” – scufundătorii din Delos).

Vocea poetului se resoarbe în cea a eului confesiv până la contopirea tuturor virtualităților ce compun evantaiul persoanelor gramaticale, contrase uneori în pluralitatea lui noi, ,,cuceritorii de Cetăți” (rainwoman). Esența Ei, a femeii-Cetate, citadelă cucerită și invadată sub dogoritoarea pasiune a bărbatului, se pulverizează în infinitele sale reflexii lumești. A le iubi pe toate înseamnă a descoperi o formă superioară de cunoaștere, accesibilă doar acelor inițiați fascinați de însăși ideea de Iubire. Miturile frumuseții reverberează în lumina eterată de prezența femeii-mesager, un arhanghel cu semn feminin, pășind discret în compania înaltelor idealuri: Frumusețea, Adevărul, Justiția. Li se alătură curând Tandrețea, Mângâierea și Prietenia, într-o pledoarie pentru propria nevinovăție, căci împlinirea unui destin e o sfântă menire, nu un păcat. Elogiul feminității, ca imago mundi, se revarsă spre mai neașteptate pliuri ale ființării sub semnul cuvântului: ,,cele mai frumoase substantive/ sunt cele feminine” (să nu uiți, Daria…)

Motivul femeii-carte, obiect al voluptății și al tandrelor mângâieri bibliofile, surprinde prin concretețea erotică a imaginii. Precum Pygmalion, artistul își creează iubita după gustul și asemănarea sa: ,,cu buzele-mi calde,/ încă necunoscute ție,/ conturez harta coapselor arzând./ mâinile mele te sculptează febril” (baladă pentru Adelena). Iubita-nimfă pare a fi, mai degrabă, un vis decât o realitate: ,,fără niciun ascunziș sufletesc./ lume lăuntrică, de esență superioară” (troika). Alteori, se compune dintr-un ,,trup marmorean de femeie”, apărut la umbra ,,copacului vieții mele” (tangou desculț). Pe filonul acestui albero della vita se răsădesc amintirile și bilanțul reflexiv al unei vieți nelipsite de asperități, o prea greu încercată devenire întru sophia (n-am). Din interstiții livrești, descind feminitățile bovarice și complicate, Emma și Anna, reabilitate în năucitor de frumoase scenarii cu osatură narativă. Amintiri din Arcadia duc la o comprimare a spațiului, la suprapunerea departelui și aproapelui, a exoticului și familiarului autohton, cu onomastică și toponime recognoscibile: ,,vom găsi împreună,/ pe adagio-ul lui Albinoni,/ dragostea-eternă.” Tentația autoimolării, a mistuirii pe rugul pasiunii incandescente, conferă sens sacru gestului sacrificial întru apărarea iubirii: ,,vreau să fiu/ printre puțini cei care ard,/ ard de pasiune,/ ard de dor” (rug).

Florin-Corneliu Popovici e un platonician în spirit și gândire, nu însă și un îndrăgostit platonic: ,,nu vreau să rămân în afara/ brațelor tale acoladă, în afara mea și a ta,/ a Iubirii cu majusculă” (din nou, din noi). Acolada este ea însăși o pauză în mijlocul agitației sterile, iar a rămâne în afara ei înseamnă a rata cântecul, dorul, reunirea într-o singură ființă fericită, androginică: ,,eu devine tu/ tu și eu se metamorfozează-n noi” (și dacă dragoste îmi e, îmi ești). Ritualul erotic se împlinește adesea într-un paradis exotic îndepărtat, lângă eternitatea mării ori a oceanului, pe nisipurile din Punta Cana, dar și într-o simplitate discretă, într-un sat de pescari. Navigator pe ape de iubire, conjură timpul să-i mai acorde ore, să poposească lin în portul iubitei, ,,femeie nescrisă în podul palmei” (29). Regăsirea Penelopei poate fi prilej de noi decantări superioare în tandrul, dar înșelătorul april, și al unor pretexte ludice în ,,ziua farselor dintâi” (adevăr de-nceput de april). Inițierea continuă, iar căutarea reiterează lucifericul blagian, prin lungi tatonări în fața misterului și a Sfântului Graal, spre care tânjesc setea și dorul acestui nobil cavaler al literelor. Sensul cartezian al iubirii (iubesc, deci exist) se conjugă cu sacralizarea iubirii: ,,cheile Iubirii-Rai-îndelung-răbdătoare” (daruri). Cum visul invadează sufletul (,,cuibărind apoi desculță/ rotund sufletul meu” – visare, vii seara?), fragmentarea Unului, despărțirea, plecarea ei definitivă provoacă regret și amare deziluzii, grefate pe acuta senzație a lipsei de sens (în dimineața ultimei vineri).

Amintind de baladele cerchiștilor de la Sibiu, prozemele lui Florin-Corneliu Popovici au o frumusețe stranie și un farmec tainic, sunt ,,întâmplări” ale ființei care nu se poate concepe pe sine în absența iubirii. Dar iubirea se dezvăluie ca o experiență hierofanică, o (re)cucerire a stării arcadiene de la începuturile ființei: ,,iubește și vei găsi Arcadia!” (Biscaya – golf cu deschidere interioară). Această statornică Pasăre Phoenix, reconfigurată în poezia de idei și de fremătătoare simțire, se regenerează neîncetat sub noi auspicii, erupând ritmic din incandescența energiei erotice, din imagine și cuvânt, din hedonismul unor sonorități spumoase, dincolo de care fiecare literă își spune propria poveste.

Florin-Corneliu Popovici,

dincolo de L: prozemele în L major-albastru ale unui insomniac,

Editura David Press Print, Timișoara, 2014, 244 p.

Notă. Aceasta este o versiune extinsă a articolului apărut în revista de cultură Familia, seria V, anul 56 (156), nr. 4 (653), aprilie 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *