Literatura nu este,în vremuri de tiranie, o ocupaţie inocentă. Oricât de departe s-ar situa de politică şi de ambiţiile dictatorilor, pagina scrisă este un material potenţial subversiv. Orice abatere de la norma ideologică poate fi considerată ca o crimă de lez- majestate la adresa statului ce ia asupra sa misiunea de a organiza viaţa intelectuală ca pe o cazarmă, în pas de defilare şi în sunet de trâmbiţe. Cât despre cei care nutresc iluzia că arta “progresistă” poate fi pusă în serviciul revoluţiei, soarta lor ultimă este aceea de a fi amuţiţi, la rându-le. Autocraţiile oferă scriitorilor opţiunea conformismului laş sau a sacrificiului etic. Emigraţia internă, ca formă radicală de tăcere, este parte din strategia destinată să salveze onoarea intelectuală.
Traseul “generaţiei războiului”, cea al cărei profil poetic îl reconstituie minuţios Claudiu Komartin în extraordinara sa antologie, ( ea însăşi un obiect de artă insurgent), este marcat de comsecinţele alegerilor etice şi ale presiunii istoriei. Ca niciodată până atunci în modernitatea noastră, actul de a scrie se situează în vecinătatea codului penal şi este potenţial incriminabil de stat. Autonomia literaturii este anulată, în numele etnicismului antonescian sau a realismului socialist. De la Mareşal la democraţia populară nascândă, patul procustian al cenzurii şi al terorii intervine spre a descuraja creativitatea. În aceste momente, tot ceea ce era familiar este eliminat. Poliţia politică ia locul criticii. Articolul de gazetă are valoarea unui denunţ.
Această generaţie, eclectică estetic şi eterogenă politic, este unită de firul roşu al opoziţie faţă de arta oficială, osificată şi înfeudată propagandistic. Textele selectate aici probează existenţa unei remarcabile capacităţi de renovare poetică, a unei deschideri ce oferă poeziei, între 1939 şi 1947, un profil ce o desparte de modernismul interbelic. Fie că merge în direcţia contestării sociale, cu accente profetice, fie că alege să colonizeze domeniile imaginarului sau ale ludicului, această poezie, cenzurată şi mai apoi distrusă, spre a fi redescoperită peste decenii, îşi are timbrul ei, unul care nu mai este cel al lui Blaga ori Barbu, spre a lua doi dintre poeţii canonici . Ea este hrănită de trauma sârmei ghimpate şi se exprimă cu gândul la promisiunea unei libertăţi ce va veni. Vocea ei este incompatibilă cu monocromia dictatorială.
Pătrunzătoare şi erudită,seducătoare ca un roman critic, introducerea lui Claudiu Komartin este panaroma unui deceniu care se încheie cu triumful realismului socialist. Cele două ramuri ale generaţiei, cea “’albatrosistă” şi cea patronată de Vladimir Streinu, se educă, în anii antonescieni,prin refuzul de a îmbrăţişa corsetul propagandei de inspiraţie ortodoxistă. La stânga sau la centru, poeţii de acum, de la Geo Dumitrescu şi Ion Caraion la Dimitrie Stelaru şi Constant Tonegaru, oferă imaginea frondei, a polemicii , a reveriei. Textele lor, atâta cât pot străbate prin cenzură, anunţă înnoirea viitoare. “Cerchiştii” sunt, în acest tablou de familie, o prezenţă aparte: legaţi de lovinescianism prin scrisoarea adresată Maestrului, ei sunt, înainte de toate, imaginea unui geniu transilvan rafinat baladesc.
În cazuri limită, biografia poeţilor este, în anii antonescieni, una ce se joacă în preajma morţii. Sergiu Filerot este găsit vinovat de trădare şi salvat în ultima clipă. Cenzura militară este ajutată de auxiliarii de dreapta radicală din presă: menirea lor este de a semnala “ rătăcirile” primejdioase pentru unitatea naţională.
Singurul interval pe care istoria i-l acordă acestei generaţii prinse între fronturi este cel al înşelătoarei tranziţii de după 23 august 1944. În aceşti trei ani, intenşi şi dramatici, apariţiile editoriale se succed, iar cenaclul patronat de Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu pare că reînvie majestatea lovinesciană. “ Revista Fundaţiiilor Regale” imaginează “caietele de poezie”, în care sincronizarea cu Occidentul apare ca un alt gest subversiv. Volumele publicate acum sunt urmate, în cazul celor mai mulţi,de tăcere. Efervescenţa de acum contrastează, tragic, cu anii de plumb care vin.
Căci această generaţie, ieşită din subterana antonesciană, este lichidată de democraţia populară şi de ordinea ei estetică totalitară. Asasinarea lui Tonegaru este cazul limită, unul care reaminteşte că literatura nu este un joc inocent cu cuvintele. Mentorii post-lovinescieni sunt amuţiţi. Nicolae Moraru ia locul lui Vladimir Streinu. Destinul înseamnă, pentru alţii, cum este Ion Caraion, detenţia şi mai apoi complexitatea vieţii de scriitor sub comunism, până la delaţiunea însăşi. Pentru comunizanţii ca Geo Dumitrescu, mândra lume nouă impune, dialectic, renunţarea la vechea lor identitate insurgentă şi adaptarea, dramatică şi temporară, la exigenţele unei arte pentru popor.
Antologia lui Claudiu Komartin nu este epitaful pe piatra tombală a unei generaţii pierdute. Dimpotrivă: în ceea ce a avut mai temerar,promoţia strivită după 1947 a imaginat un limbaj şi a conturat o alternativă. De la gustul pentru experiment la vocaţia abandonării limbajului poeziei înalte, seminţele pe care ei rodesc, peste decenii, prin textele optzeciste şi douămiiste. Întoarcerea spre acel moment intelectual tragic este o întoarcere spre rădăcinile viitorului însuşi.
