-povestire-
Fetița cu părul castaniu închis, ondulat, rochița gri din pânză aproape deșirată de la atâta purtat, ghetuțe uzate, şoşetuţe albe, se află în mica prăvălioară a lui Admah (Pământ roșu), prăvălioara unde îi place să-și piardă vremea, să își imagineze povestea fiecărui lucru pus pe rafturile care se înalţă până-n tavan. Din tavanul înalt, în mijlocul lui, e atârnat un candelabru misterios. Metalul se ondulează de parcă lujerul unei flori uriaşe ar ieşi din tavan şi s-ar deschide în petale metalice, cu lumânări parfumate puse, din loc în loc, pe petalele care descriu în spaţiu ondulări misterioase. Mirosul lumânărilor parfumate dă frâu liber imaginaţiei fetiţei de cum păşeşte în prăvălioara lui Admah. Mama o trimite să cumpere una alta, dar ea ar pleca cu câte puțin din toate bunătățile pe care Admah le are în mica lui prăvălioară.
Fetița stă întotdeauna în fața pultului, ridicându-se pe vârfuri, cu ochii mari, doar ochii şi nasul trec de nivelul tejghelei, şi privește în jurul ei de parcă, de fiecare dată, ar fi acolo pentru prima oară. Printre atâtea mirosuri, culori și poveștile lui Admah, fetița are întotdeauna același gând. Din sacii plini cu făină, cu nuci, mere, din borcanele pline cu măsline, curmale, smochine, coșurile pline cu pâinea Challah, uleiuri, pânzeturi, faguri de miere, bucățile mirositoare de săpun, apa de trandafiri, pe care o adulmecă întotdeauna brusc cu imaginea unei grădini plină cu trandafiri de toate culorile, și întotdeauna din toate aceste mirosuri s-ar plăsmui o țară a ei personală. Țara ei în care să nu îi fie foame, frig, frică, rușine, sete. Doar a ei. Admah îi spune poveşti despre fiecare lucru în parte, şi are atâtea poveşti!, de la smochine şi cum sunt culese, la faguri de miere, despre femeile care fac pâinea, despre istoria pânzeturilor şi de unde vin ele, despre ţări atâte de îndepărtate, despre cămile şi oameni de departe. Admah are o poveste pentru fiecare lucru din prăvălioară lui magică. Chiar şi despre nasturii din sidef.
Uşa e deschisă şi trântită cu putere de perete şi o mulţime năvăleşte în prăvălie. Din stradă se aude parcă iadul dezlănţuit pe pâmânt. Uite, un pui de jidan împuțit! Ovreică! O să creşti şi cu țâțele tale o să hrănești alți pui de jidani împuțiți! Admah o privește îngrozit pe fetiță și își dă seama de pericol. Ura dezlănțuită nu va ține cont de faptul că e doar un copil speriat. Cui a făcut rău această copilă? De afară răzbat zgomotele străzii. Cei câțiva care au năvălit în prăvălioară urlă de parcă ar fi stăpâniţi de Diavol. Au ochii înjectaţi de ură, ochi ce se bulbucă de parcă globii oculari le vor plezni din clipă-n clipă. Claxoanele mașinilor care trec pe stradă ridică și mai tare tensiunea mulțimii care urlă în stradă. Zgomotul făcut de claxoane îi fac pe cei din prăvălioara răcoroasă şi plină de arome a lui Admah să urle şi mai tare.
Lăsați fata, e un copil! Măi, oameni buni, ce-i cu voi? Doamne Dumnezeule, apără-ne și păzește–ne! Lăsați fata! Du–te, du–te, copilă acasă. Du–te, fata mea! Fetiţa simte cum o mână o prinde de păr și o trage. Simte arsura. Admah iese de după pult și împinge grupul de femei și bărbați care au împresurat-o pe copilă. Toți au ochii bulbucați de furie, gurile larg deschise ca niște deschizături uriaşe şi negre spre abis, un abis negru, adânc, de unde se aude cum o bestie se zvârcoleşte încercând să iasă la lumină. Fetiţa tremură și priveşte gurile acestora ca și cum, din moment în moment, ceva ar putea ieși din străfundurile femeilor și bărbaților urlători. Le vede doar gurile. Le aude doar urletele. Admah o cuprinde pe fetiţă apărând-o în timp ce o femeie o trage de păr. Bătrânul evreu stă în spatele fetiței și o împinge spre ieșire în timp ce cu mâinile încearcă să o protejeze, încearcând să desprindă mâinile femeii încleştate în părul fetiţei. Grupul de femei și bărbați urlă cuprinşi de furie şi fiecare răstoarnă sacii cu făină, saci cu mere şi merele se rostogolesc pe podea printre picioarele tuturor. Mulţimea varsă conținutul borcanelor cu smochine, stafide, măsline, trag cu furie tot ce găsesc pe rafturi. Pânzeturi, nasturi de-a valma, colorați, mici unelte de metal cad pe podea cu zgomot, lăsând urme ca și cum ar mușca din podeaua aproape neagră, plină de ochiuri în care făina intră ca înghițită de lemn. Admah se roagă în sinea lui să nu deschidă vreunul sertarul în care ţine cuţitele. Sertarul e chiar lângă sacii de făină al căror conţinut urlătorii deja l-au deşertat peste tot, pe jos.
E plin de făină pe podea. Un praf albicios se ridică în aer. Picioarele mulţimii furioase şi isterice ridică făina devenită o pâclă în micul spaţiu. Toţi sunt acoperiţi de pelicula de făină. Admah simte cum inima e prinsă de un cleşte când vede cum mulţimea distruge tot în mica lui prăvălioară în care serveşte la pult de când era şi el un copil. Picioarele lui Admah sunt pline de făină, dar el înaintează cu fetița în timp ce încearcă să îi liniștească pe cei intrați în prăvălioara lui. Deşi aproape înconjurat de mulţimea din prăvălie, Admah ştie că trebuie să iasă cu fetiţa din prăvălie fie ce-o fi, să fugă fetiţa şi să îi scoată pe furioşi din prăvălia lui pentru a nu trage de sertarul plin de cuţiţe. Nu mai ştie dacă l-a închis sau nu, dar acolo sunt cuţile alea mari şi ascuţite de măcelărie, toporiştile de bătut carnea, cuţitele de bucătărie de toate tipurile, pentru măcelari şi pentru gospodine. Toate ascuţite. Când ajunge în sfârșit afară, în timp ce oamenii trag de hainele lui rupându-i mânecile halatului bleumarin, iar kipa de de pe capul lui înconjurat de părul aproape alb, a ajuns pe jos în vreme ce un bărbat o calcă furios cu picioarele. Admah o împinge pe fetiţă strigându-i Fugi!Fugi cât te țin picioarele!
În stradă, mai mulți oameni decât cei care au năvălit în mica lui prăvălioară. Fetiţa vrea să fugă, dar femeia, care o trăgea de păr încă din prăvălioară, se ține de ea. Nu fugi tu, spurcăciune mică! Nu scapi tu de mine! Rahat de jidan ce ești tu! Copila se întoarce spre ea și își înfige dinții în mâna femeii urlătoare. Aceasta țipă ca din gură de șarpe. Auoleu! M-a mușcat jidanca, puiu’ de jidan ‘mpuțit! Săriți, striviți ovreica asta mică! M-a mușcat cu dinții ei de șobolan otrăvit! Admah o împinge pe fetiţă dându-i avânt și ea o zbugheşte ca o zvârlugă. Bătrânul evreu îi ține calea femeii urlătoare care pare hotărâtă să pună mâna pe fetiță, să n-o scape. Asta până când femeia dă de ochii bătrânului evreu, fața lui de bunic, așa spune fetiţa despre el. Admah o țintuieşte cu privirea lui doar preț de o secundă şi în secunda aia femeia se simte rușinată de gestul ei de a se război cu un copil. Rușinea o încearcă doar preț de o clipă, iar sentimentul inconfortabil ce o străbăte se risipeşte pe dată fiind înlocuit de gândul răzbunării pe Admah din cauza căruia a scăpat-o printre mâini pe fetiţă. Femeia urlă la el și-l loveşte. Chiar dacă înconjurat de urlete, lovit, scuipat, bătrânul evreu zâmbeşte cu gândul la fetiţa scăpată de mulțimea dezlănțuită. Nu e o glumă. Ziarele vorbesc de crimă, nu doar de urlete şi geamuri sparte.
Fetiţa aleargă pe stradă de parcă Marea Roșie s-a despărțit pentru ea. Și ea înaintează cu greu, deşi fuge cu o viteză pe care nu şi-ar fi imaginat-o, însă fetiței speriate i se pare că, în acelaşi timp, de fapt, stă pe loc. Întorce capul și mulțimea de femei și bărbați urlători e încă acolo pe strada cu prăvăli evreişti, cele mai frumoase prăvălii, aşa spune fetiţa oricui. Dar acum nu mai e cea mai frumoasă stradă cu cele mai frumoase prăvălii. Lângă prăvălia lui Admah e cea cu prafumuri. L-a rugat odată pe Admah să o ducă acolo în prăvălie să adulmece mirosurile din şticluţele elegante de parfum. Singură n-ar fi îndrăznit. Şi Admah i-a făcut pe plac. A luat-o de mânuţă într-o zi şi au deschis uşa. Clopoţelul de la intrare a sunat atât de frumos. Înauntru i se părea fetiţei că miroase dumnezeieşte. Mirosurile astea le mai simte când, uneroi, se duce în casele unde mama ei calcă rochiile doamnelor. Mirosul de parfum se simte chiar şi pe scara de serviciu pe acolo pe unde urcă uneroi cu mama în camera de călcat. Şi acum strada frumoasă a devenit iad. Când a scăpat din mâinile femeii urlătoare, fetiţa a văzut cu coada ochiului vitrina spartă a magazinului de parfumuri de peste drum de prăvălioara lui Admah. Acum, urlătorii au uitat de ea. Admah a salvat-o. Ce-o să se întâmple cu Admah?, se gândeşte înspăimântată fetiţa. Aude zgomotul vitrinelor sparte, urletele, înjurăturile, apelul la crimă. Moarte! Moarte! Nu meritaţi să trăiţi, jidani împuţiţi! Strigătele astea ajung până-n cer, aşa îi pare fetiţei. Tot aerul e străbătut de strigătele înfiorătoare, de apelul la crimă. Cei câțiva evrei de pe strada lui Admah stau în genunchi în mijlocul străzii, iar mulțimea îi scuipă, îi loveşte, îi trage de bărbi și de păr, rupându-le hainele. Moarte ovreilor! Să le crăpăm ţestele, ne sug sângele, jidanii împuţiţi! Moarte!Moarte!
Deși distanța până la casa părinților nu e mare, fetiţei i se păre că fuge în gol de o veșnicie. Când întorce capul să se asigure că nimeni nu o urmărește i se pare că tot ce se întâmplă în urma ei e rupt de ea, într-o altă realitate, un alt fragment de viață. Când însă priveşte înainte fugind i se pare că cineva alerga în urma ei și îi va prinde picioarele și o va împiedica să alerge și o va târî înapoi. Înapoi în mâinile femeii urlătoare. Gurile negre urât mirositoare ale femeilor și bărbaților urlători. Își imaginează că din hăul căscat în pântecele lor limbile spurcate ale bestiilor ce îi locuiesc îi vor prinde şi îi vor înghiţi pe ea și pe toți evrei din oraș. Când recunoaşte poarta casei pur si simplu o împinge aproape trântind-o de perete și intră valvârtej în casă. Lacrimile încep să curgă șiroaie, inima bate nebunește. Priveşte fereastra și soarele e uriaș, de foc, greu, cade de pe cer. Fetiţa cade pe podea, cuprinsă de tremur. Abia mai poate respira. Gâtul şi-l simte uscat, parcă o strânge. Inima mai să îi spargă pieptul. Mama fetiței o ia în braţe. În braţele mamei simte dintr-o dată că totul se învârte în jur, totul se amestecă. O pune pe pat, iar fetiţa bolboroseşte într-una. Delirează. Şiroaie de transpiraţie curg pe ea, părul e aproape ud. Rochiţa ei gri e udă, murdară, prăfuită. Marea Roșie! Marea Roşie! Mă ‘neacă! Mama, mama, mama! Lasă–mi păru’, te rog, lasă-mi păru’! Bunicule, bunicule, unde ești? Cheamă-l pe bunicu’! Adu-l pe bunicu’! Ne aud goii, nu mai vorbiţi idiş! Vezi, ți-am spus că nu e bine să vorbești idiș pe stradă, că te aud goii! Or să ne omoare, mama, închide ușa, faceți o baricadă, vor veni peste noi și ne vor omorî! Sora mea dragă, sora mea dragă, salvează-mi cărțile! Nu-l omorâţi pe Admah, vă implor! Mama, fugi şi salvează-l pe Admah! Păcatele noastre! Nu mai vorbiţi idiş, nu mai vorbiţi idiş! Vin goii! Vin goii! Să fugim în pivniţă, mama, să fugim în pivniţă! Goii n-au cheia de la pivniţă! Să ne ‘nchidem, mama, şi să ‘nghiţi cheia! Mama, mama, vin goii!
