Amerli şi Mariupol: frăţia cetăţenilor care sapă tranşee

Amerli (sau Amirli, în unele relatări de presă) e un oraş mărişor din nordul Irakului, care a fost, în ultimele două luni, asediat de forţele Statului Islamic (fostul ISIL, Statul Islamic în Irak şi Levant). Mariupol este un oraş în sud-estul Ucrainei, pe malul Mării Negre, către care se îndreaptă acum reparatişti pro-ruşi susţinuţi în mod direct de unuităţi militare mult prea bine antrenate şi echipate ca să fie altceva decât trupe regulate ale Federaţiei Ruse, aflate acum în misiune de luptă în Ucraina. Aparent, cele două oraşe nu au prea multe în comun.
În realitate, dincolo de stratul – intens păcălitor, cred, în situaţia de faţă – constituit de diferenţe multe la număr, Amerli şi Mariupol au un numitor comun foarte important. În ambele oraşe, locuitorii, confruntaţi cu primejdia constituită de năvala în masă a altora (militanţii sunniţi din ISIL, în cazul Amerli, şi rebelii pro-ruşi plus militarii ruşi, în cazul Mariupol) s-au hotărât să NU stea deloc cu mâinile încrucişate, ci să facă ceva. Pentru ei înşişi, pentru vecinii de cartier, ca pentru cei din celălat capăt al oraşului. În ambele cazuri, s-au apucat în grabă să sape tranşee.

Sunniţii din ISIL, opriţi de o mână de târgoveţi

La Amerli, rezistenţa localnicilor a fost una din puţinele ocazii în care ISIL şi-a văzut oprită înaintarea. Amerli e populat în special de turcomani şiiţi, care ştiau prea bine că, dacă oraşul pică pe mâna sunniţilor din ISIL, se va lăsa cu mare baie de sânge. Prin urmare, cu toţii, indiferent de vârstă, au fortificat oraşul, săpând tranşee şi obligându-i astfel pe cei din ISIL să înceapă operaţiuni de asediu. Amintesc aici că astfel de episoade sunt rarissime în Irakul de azi. Într-unul din marile oraşe ale ţării, de exemplu, cu doar câteva săptămâni în urmă, vreo 600 de luptători ai ISIL s-au trezit faţă în faţă cu unităţi militare irakiene care aveau, împreună, efectivele unui corp de armată – cam 30.000 de oameni. Aceşti militari jalnic conduşi şi jalnic motivaţi şi-au făcut socoteala că, vorba proverbului, fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. Şi au abandonat de îndată cantităţi enorme de armament şi echipament, fugind ca potârnichile în toate direcţiile. Armele – inclusiv blindate, tunuri şi aeronave de luptă – au fost capturate de îndată de luptătorii ISIL. La Amerli, lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. Nişte civili prăpădiţi, fără arme destule, fără comandanţi, lipsiţi de instrucţie militară serioasă, au decis să reziste, deşi ştiau că nu au prea mari şanse. Şi au rezistat. La sfârşitul săptămînii trecute, atunci când aviaţia de luptă americană a lovit puternic poziţiile ISIL, în oraş se mai aflau provizii pentru doar câteva zile. Dar, deşi cu burţile deja lipite de şira spinării, cei din Amerli nici nu se gândeau să dea înapoi. Episodul s-a încheiat cu bine: avioane occidentale au paraşutat sute de pachete mari cu provizii, elicoptere irakiene au adus noi luptători în oraş, iar ISIL a fost nevoit să ridice – deocamdată doar parţial – asediul, întrucât de oraş se apropie mari unităţi militare regulate irakiene, miliţii şiite şi detaşamente ale luptătorilor kurzi.

Un fel de Verdun pe malul Mării Negre

La Mariupol, loialităţile sunt împărţite. O parte din populaţie ţine cu Kievul, alţi locuitori sunt mai degrabă pro-ruşi. În mai, oraşul a căzut pentru o vreme în mâinile separatiştilor susţinuţi pe faţă de Moscova. La jumătatea lui iunie, trupele ucrainene au redobîndit controlul asupra oraşului. Dar rusofilii sunt încă puternici. Aşa, ca toată lumea să poată pricepe ce trebuie, cetăţenii care sunt loiali Kievului găsesc din când în când o mână de cartuşe în cutia de scrisori. Dar, spun la unison agenţiile de presă, populaţia locală s-a hotărât acum să reziste. Armata ucraineană se retrage în grabă şi în această parte a ţării, dar localnicii din Mariupol s-au apucat, şi ei, să sape tranşee. BBC a publicat vinerea şi sâmbăta trecută fotografii cu oameni care mînuiesc de zor lopeţi şi târnăcoape, lângă un şanţ de tragere deja adânc, pe marginea căruia se află saci de nisip şi trunchiuri de copac pentru consolidarea pereţilor verticali ai sistemului de tranşee. Nu ştim, desigur, ce se va întâmpla în continuare la Mariupol.

Dar ştim, din tot ce s-a întâmplat până acum, atât la Amerli cât şi la Mariupol, un lucru clar, extrem de încurajator pentru condiţia umană: există încă semeni de-ai noştri care refuză să se lase înfrânţi. Şi, într-un moment în care propriile lor state nu pot să-i protejeze în nici un fel, iar marile puteri ale lumii nu s-au decis încă dacă e sau nu cazul să intervină în forţă, oamenii aceştia s-au decis să nu moară în genunchi. Lopeţile lor au rupt deja dinţii celor din ISIL, care n-au putut trece peste tranşeele de la Amerli. Rămâne de văzut cât de eficiente vor fi, în zilele ce vin, tranşeele de la Mariupol. Însă, orice s-ar întâmpla, tranşeele săpate în grabă de cetăţenii Ucrainei spun Rusiei că agresiunea neoimperială trezeşte inevitabil rezistenţa popoarelor. Domnul Putin nu înţelege încă acest fapt. Dar, cum ştie să citească, n-are decât să-şi arunce, măcar în fugă, un ochi pe orice carte care povesteşte, cât de cât amănunţit, cum însuşi Napoleon s-a împotmolit definitiv în Spania, confruntându-se fără nici un fel de sorţi de izbândă cu ţărani şi târgoveţi (la fel de prăpădiţi ca şi târgoveţii din Amerli sau din Mariupol) care aveau, la Saragosa, doar câteva flinte şi câteva tunuri vechi, dar aveau şi lopeţi pentru săpat tranşee şi pentru ridicat fortificaţii. Multe lopeţi.