Analizând legătura dintre adevăr și timp, am tras concluzia că, în unele cazuri, adevăruri sociale, politice, sau chiar personale se pot schimba în timp, depinzând de diferiți factori.
În rândurile de față mă voi referi la un adevăr emoțional, dependent și el de timp, dar necunoscut pentru mulți. A fost o simplă întâmplare, în viața mea privată, care mi l-a relevat și am hotărât să scriu despre el.
Vara aceasta a fost, pe tot globul, extrem de călduroasă, temperaturile din Europa, dar și din Canada, unde locuiesc, au atins valori de aproape 40 de grade, iar umezeala care le-a acompaniat a amplificat dificultatea de a le suporta.
Fără să dau detalii, voi dezvălui faptul că am un aparat care umezește căile mele respiratorii, de folosință zilnică, care mi-e nu numai util, dar și necesar. Vara aceasta însă, cu temperaturi mari și umezeală ridicată, au fost zile, pentru prima oară în decurs de ani, când n-a trebuit să folosesc de loc aparatul. Și, privindu-l cum stătea pregătit să mă ajute, dar în repaus total, am realizat că între om și un obiect ajutător se poate stabili o legătură emoțională. Apoi, generalizând, m-am gândit la evidența faptului că, de exemplu, un infirm cu picior de lemn, ca și un paralitic pe care un cărucior îl poate deplasa, se pot atașa de obiectele ajutătoare într-un fel mai special. Ne referim, evident, la handicapuri definitive, nu la incapacități temporare, precum fracturile, în care ghipsul este aruncat după vindecare, deși unii, mai sentimentali, adună semnături pe el, ca amintire.
Extinzând gândurile mele, mi-am amintit de romanul Singur (Ed. Ex Ponto 2021) al scriitorului Leonard I. Voicudin Montréal, care ilustrează acest fenomen într-un mod specific ficțiunii literare.
Se cuvine să facem aici o scurtă prezentare a autorului: Leonard I Voicu este președintele ACSR (Asociația Canadiană a scriitorilor Români) și al Cenaclului Literar Mihai Eminescu din Montréal, cu întruniri lunare online și participanți din diferite orașe ale Canadei, României și altele. Întruniri live se țin la Biserica Bunavestire din Montréal, unde, în fața ei, se află bustul lui Eminescu sculptat de Petru I. Birău (România, 1966 – 2021). Acest bust a fost dezvelit la Montréal în prezența artistului în septembrie 2019.
Domnul Voicu a scris deja multe volume: romane, proză scurtă, poezii, unele prezentate la vestitul Salon du Livre de Montréal eveniment anual recunoscut internațional. Aici le voi menționa pe cele din ultimii ani: romanele Funia Roșie (Montréal 2018), Surorile (publicat în Canada în 2017, apoi la Ed. Betta, Buc. 2018); Singur (2021, menționat în articol),–cartea de poezii Iubiri – versuri, (Ed. Destine Montréal, 2014), volumul de proză scurtă Erori de programare (Ed. Eikon, 2024) și cel mai recent, în 2026, romanul Zoran care va fi lansat în prezența autorului pe 29 august a.c. la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, carte premiată în cadrul proiectului „Festivalul Internațional de creație literară Titel Constantinescu”, ediția a XIX-a.
Ca și în celelalte romane ale sale, autorul ne aduce, prin măiestria dialogurilor și al simplității în exprimare, în fața unor fapte din viața de toate zilele. Cititorul este prins imediat în povestea care, după lectură, va rămâne în el ca amintire. Cea mai bună dovadă este faptul că, deși am citit cartea Singur acum cinci ani (mi-a fost oferită în mai 2021), mi-am amintit exact povestea și iată, mă refer acum la ea. Eroul principal, Radu, suferă de o boală de inimă și este supus unui transplant de inimă. Citatul unui personaj din carte – „Dumnezeu le aranjează pe toate”, care se repetă aproape obsesiv, pătrunde și el în mintea cititorului și aproape că devine un motto pentru viața lui, a cititorului…
Doamna Diana Dobrița Bîlea, cea care a scris prefața, a caracterizat foarte bine romanul. Pe coperta patru este un citat din prefață: „Singur” nu este o carte despre singurătate, (…) nici despre viața de zi cu zi a imigranților români în Canada, unde trăiește de treizeci de ani autorul, nici despre dorul de țara-mamă, nici despre prietenie, dragoste în cuplu, etc.(…). Ci este (…) o transfigurare a căutării sensului omului pe pământ. (…)
Operația de transplant a lui Radu reușește și, după o vreme, eroul observă schimbări survenite în personalitatea sa. Iată de ce am făcut legătura temei despre care am vorbit mai sus cu acest roman: aici, în poveste, e vorba de un element adăugat în interiorul omului suferind, nu de un aparat exterior. Iar acest om nu numai că s-a atașat emoțional de noul organ, dar a și adoptat noi comportamente datorită – memoriei celulare. Acesta a fost exact momentul în care Radu a manifestat, față de organul transplantat, legătura emoțională despre care vorbeam. Organul, în carte, e acum parte din erou, la cei dependenți de un aparat, utilajul ajutător devine și el parte integrantă din ființa vie, din trăirile zilnice, care includ, inevitabil, emoțiile – stări de adevăr spiritual.
