Destinul lui Dostoivevski se poate citi în filigranul romanului său epistolar. Secvenţele vieţii sale devin parte a textului ce se hrăneşte din tragedii, geniu, resentiment şi suferinţă. În cele din urmă, o dată cu gestul însuşi de a coresponda, Dostoievski devine personajul propriei sale ficţiuni: linia dintre viaţă şi text se estompează.
Seria editată de “ Polirom”, în traducerea lui Leonte Ivanov, este o fereastră care se deschide către acest univers straniu şi tulburat ce adăposteşte , asemeni unui adânc de mare, opera. Curenţii electrici ai neliniştii se pot simţi în vibraţia scrisorilor însele. Lipsa de premeditare artistică le conferă autenticitatea rănită a unei confesiuni în priză directă. Ca şi în cazul altor contemporani, discursul epistolar este, de la un punct încolo, un discurs diaristic: absenţa jurnalului este compensată de introspecţia dialogală a corespondenţei.
Faţa şi reversul
Romanul în scrisori al lui Dostoiesvki este cel în care se adună căutările formaţiei intelectuale, chemarea unei prime glorii, trauma închisorii şi elanul creator unic ce anunţă apoteoza. Sunt cuprinse aici etapele unei vieţi care nu are nimic liniar sau luminos . Asemeni eroilor săi, Dostoievski aspiră la mântuire, dar este prizonierul subteranei colcăind de remuşcări şi de îndoială ulcerată.
Traseul lui Dostoievski se confundă cu cercurile pe care le frecventează. Tânărul anilor 1840 se află în vecinătatea lui Vissarion Bielinski: “Oameni sărmani” îi acordă şansa intrării rapide în canon. Relaţia sa cu cercurile radicale este, insă, cu mult mai adâncă. Frecventarea grupului Petraşevski îi aduce arestarea, execuţia simulată la moarte şi mai apoi anii în “casa morţilor”.
Cel care supravieţuieşte, aşa cum consemnează scrisorile , nu va mai fi acelaşi. De la eliberarea sa Dostoievski îmbrăţişează un drum al apostaziei contra-revoluţionare. Figurile care domină aceste decenii sunt recrutate din zona reacţionar- clerical- naţionalistă. De la Katkov la Podobenosţev, cercul acestui nou om este dominat de filosofia ce transpare în “ Jurnalul unui scriitor”. Amestecul de xenofobie şi de mesianism este parte din continentul intelectual la care se alătură, o dată cu renaşterea sa spirituală.
Dar Dostoievski este bântuit şi de demonii care străbat viaţa sa şi care par aproape imposibil de exorcizat. Dostoievski este un jucător compulsiv şi un datornic ce se salvează de creditorii săi prin exilul european . Scrisorile sunt apelurile adresate prietenilor săi spre a-l salva de la ruina financiară. Turhgeniev şi Herzen sunt doar doi dintre cei care intervin.
Asemeni lui Balzac, Dostoievski este obligat să scrie spre a ieşi din capcană. Relaţia cu Mihail Katkov se naşte din această nevoie constantă de bani. Capodoperele sale sunt elaborate în acest ritm suicidar al vieţii ce nu cunoaşte repaos. Datoriile fratelui său se adaugă datoriilor sale. Este povara de care nu se va putea elibera, poate, niciodată. Ruleta este imaginea acestei atracţii abisale: destinul pare să fie una cu mişcare de hazard a mecanismului însuşi. “Jucătorul” este transcrierea infernului pe care îl traversează.
Jucătorul Dostoievski este şi expatriatul Dostoievski. Relaţia sa stranie şi umorală cu Occidentul este modelată de această traumă. Depărtarea de patrie face să crească până la insuportabil intensitatea unei xenofobii ce are în antisemitism expresia sa teribilă. Jurnalistul va rafina aceste intuiţii. Admiraţia pentru Danilevski şi viziunile sale proto-spengleriene este reflexul încrederii mistice în destinul de unicitate teoforă al naţiunii ruse.
Romanul vieţii lui Dostoiesvki se organizează în jurul acestei trude devoratoare a literaturii. Anii de apoteoză se ivesc la capătul unui efort de reinventare intelectuală. Corespondenţa sa documentează naşterea nucleului din care se hrăneşte textul. Intuiţiile sale fulgurante devin, treptat, vastele edificii polifonice ale ficţiunilor sale.
Jurnalul epistolar permite reconstituirea acestui traseu ce duce spre ficţiune. În clipa redactării “ Fraţilor Karamazov” Dostoievski este angrenat în explicarea propriei sale viziuni. Devenit profet, în viaţă încă fiind, scriitorul este asemeni unui oracol pe care o întreagă Rusie îl interoghează. Literatura sa este investită cu o misiune religios- pedagogică. Dincolo de naraţiune se află mesajul încifrat în text.
Jurnalul epistolar este oglinda în care Dostoievski se contemplă şi sunt clipe în care introspecţia sa se încarcă de tensiunea textelor sale. Destinul său este alcătuit din cele două vieţi întrerupte de către fatidica arestare. Cezura biografică devine o linie de fractură estetică şi spirituală. Dorinţa apropierii de poporul depozitar al specificului naţional este himera care îl bântuie.
Jurnalul în scrisori este imaginea geniului ce cuprinde energia vizionară. Textele sale trec dincolo de teză, spre a cuceri un teritoriu al infrarealităţii şi al abisalului. Nu gloria de profet durează, ci curgerea tragică a paginilor sale. Viitorul se află cuprins în literatura ce creşte din devorarea de sine.
