Un lucru pe care probabil nu îl știți
În timp ce filma în Norvegia Fjord, l-am rugat pe regizorul Cristian Mungiu să participe la un volum colectiv intitulat Scrisori către cititorii din 2125. A acceptat. Nu aveam habar de la ce îl iau. Se pare că, pentru a respecta termenul-limită, regizorul a scris în avionul de întoarcere textul cerut de mine. Asta spune multe despre om. Este o scrisoare caldă și plină de nespusă grijă pentru copiii necunoscuți din viitor, care începe cu „Dragii mei urmași” și continuă cu sfaturi drepte și idei generoase, pline de omenesc. Asta spune multe despre tată, în sensul larg al cuvântului. Iată câteva citate din scrisoare:
Cam așa a fost mereu, căci omul e slobod la mânie și puțin înțelept, mai bine piere decât să facă după vrerea altuia. […]
Sper voi să-mi fiți înțelepți. Pe cât puteți, să faceți bine în jurul vostru că trăim cu toții pe o stâncă mică și nu se cade ca unii să meargă pe Lună și alții să moară de foame. Vedeți să fiți cu înțelegere cu cei care nu-s ca voi și să nu căutați pricină. [s.m.]
Aveți grijă, dragii mei, cu cine vă-nsoțiți. La drum lung prietenia, omenia și inima caldă sunt mai de preț decât iubirea cea arzătoare și poftele trecătoare. Dar, cum vă va fi norocul, că înțelepciunea nu umblă de la unul la altul, ci se naște din pățaniile omului*.
Adaug aici o remarcă din autobiografia care însoțește scrisoarea trimisă de Cristian Mungiu urmașilor, în care autorul spune că în filmele lui a încercat să povestească ce i se părea lui „că se petrece mai important în lume în momentul acela”.
Un lucru simbolic
Dacă ar fi să pun filmul Fjord în ramă, ca pictură, l-aș vedea ca pe o variantă la Strigătul (Skrik) norvegianului Edvard Munch. Omul care, într-un gest de disperare existențială, țipă și, simultan, își acoperă urechile cu mâinile. Fața omului nu se distinge bine, țipătul lui se vede și poate fi a oricăruia dintre noi. Un tablou paradoxal, ușor și în același timp greu de descifrat: gura larg deschisă semnifică strigătul din momentele care ne schimbă viața (la expresioniști, al cărui simbol a devenit strigătul, acesta sparge cerul), dar ce înseamnă oare acoperirea propriilor urechi? Nu vreau să îngrădesc înțelesurile posibile dând un singur răspuns, al meu. Pentru că fiecare om îl are pe al său.
Câteva lucruri pe care cred că le-ați trăit și dumneavoastră, în sală
Filmul se inspiră, la fel ca unele dintre cele mai bune romane (Balzac sau Dostoievski, ca să dau doar două exemple) din cazuri reale care au ținut prima pagină a presei. Este așadar bazat pe o dispută, fiindcă presa trăiește din lucruri disputabile. O familie foarte religioasă de emigranți (nu e important din ce sectă) intră în atenția organizației de protecție a copiilor din Norvegia, pe baza unei acuzații nedovedite de abuz fizic (pedepse corporale). Copiii, cinci la număr, unul încă sugar, sunt despărțiți de părinți și dați rapid spre adopție unor familii-surogat. Există și un proces, iar regizorul are grijă să prezinte argumentele ambelor părți, nu un punct de vedere privilegiat. De altfel, însăși familia din prim-plan e din ambele tabere: tatăl (interpretat perfect de Sebatian Stan, a cărui performanță este țipătul continuu, vizibil, fără glas și fără mimică) e român, iar mama (Renate Reinsve, și ea cu un rol-mănușă) e norvegiană.
Filmul nu face nici propagandă pentru ceva, nici antipropagandă, cu siguranță nu face nici ideologie (de aceea este inadecvat să-i aplici o grilă ideologică), nu laudă și nu condamnă direct, ci, cu mijloace stilistice minimale, provoacă în spectator emoții uriașe. La urma urmei cei mai mulți dintre noi nu aparținem nici uneia dintre tabere (faptul că tatăl este român e secundar) și totuși ne simțim părtași. De ce? Pentru că suntem oameni. Iar miza filmului este omenescul și amenințările la adresa lui. Acesta este poate lucrul „cel mai important în lume” acum: să nu ne pierdem omenescul.
Ați observat și dumneavoastră, probabil, că filmele lui Cristian Mungiu refuză mijloacele facile de a „cuceri”: nu tu plâns în hohote minute în șir, nu tu melodramă, nu tu teme muzicale plăcute (dacă există, muzica face parte din povestea însăși – în cazul de față ce se cântă în familie sau ce ascultă tatăl la căști, în intervale de câteva secunde numai). O singură dată vedem, iarăși doar două clipe, cum umerii tatălui se cutremură (fără să-i putem privi și fața). De câteva ori mamei i se înroșește nasul și o vedem din profil plângând cu maximă reținere. Și totuși efectele emoționale asupra spectatorului sunt răvășitoare, din categoria pe care numai marile filme o dau: mărturisesc că am stat aproape tot timpul ba cu lacrimi în ochi, ba cu pumnii strânși de enervare. (Ca o subtilă ironie, tatăl participă la cursuri de gestionare a furiei, de o stupiditate care nu poate decât să te înfurie mai tare). De altfel, ironii subtile mai apar în câteva secvențe-cheie despre violență și abuz, dar vă las să le descoperiți. Aproape fiecare gest din film e important, totuși povestea curge firesc, nu e ostentativă.
Pe tot parcursul poveștii apare sugerată fin ideea shakespeariană că disputele „pe viață și pe moarte” dintre două tabere și regulile adulților nu sunt băgate în seamă de generația următoare, a copiilor, și că dragostea nu ține cont de diferențe sau de diferende.
Există o anecdotă celebră care spune că Rossini s-a dus să asiste la o operă de Wagner care începea la ora 6 seara. După 3 ore s-a uitat la ceas și a văzut că era doar 6 și un sfert. Vă asigur că la filmul lui Cristian Mungiu se întâmplă invers. Sunt aproape 3 ore care trec ca un sfert de oră, nici nu apuci să te uiți la ceas.
Un lucru realizat și unul de dorit
Că filmul a luat Palme d’Or e minunat. Dar nu avem încă vreun film românesc care să fi obținut un Oscar și ar cam fi timpul. Fjord chiar îl merită.
*Cristian Mungiu, 100 de ani mai târziu, în Scrisori către cititorii din 2125, București, Editura Humanitas, 2025. pp. 240-251
