Preasfinţitul Mihai Frăţilă întruchipează, în vâltoarea lumii noastre de astăzi, o gravitate senină a înţelepciunii: mai mult decât un înalt prelat al Bisericii Române Unite cu Roma, domnia -sa este vocea a cărei ambiţie este aceea de a construi, prin text şi cuvânt, puntea dintre credinţă, cultură şi curgerea zilelor.
Iar “ Partea care nu se va pierde. Despre alegere şi discreţia binelui” este opera în care această vocaţie de moralist şi de eseist capătă imaginea memorabilă a paginilor ce trec mai departe de momentul de care aparţin, spre a atinge un nivel al duratei şi al sensului.
Preasfinţitul Mihai Frăţilă practică, cu eleganţă şi sobrietate, o artă a eseului ce acordă sensibilităţii sale timbrul ideal. Evocarea lui Montaigne înseamnă trimiterea la tiparul ce înfruntă modele . Umanist, Preasfinţitul Mihai Frăţilă se înscrie în istoria şi în curgerea unei tradiţii şi nimic din ceea ce scrie nu poate fi separat de matricea intelectuală şi religiosă din care vine personalitatea sa.
Şi ce este această cartea altceva decât o peregrinare prin codrul încercat de sunete, de ispite, dar şi de lumină al timpurilor care ne sunt date ? Epilogul volumului aminteşte, cu graţie nostalgică, de îndepărtatul drum pe care Bilbo Baggins şi ai săi îl fac pe cărarea lui Tolkien: povestea lor este oglindirea căutărilor ce modelează umanitatea şi conferă binelui puterea de a dura. Carte despre liberul- arbitru, carte despre credinţă, carte despre om şi despre religie, cartea Preasfinţitului Mihai Frăţilă refuză pedanteria scorţoasă, preferând claritatea înseninată a ochiului ce contemplă îndepărtarea unind omul şi divinitatea.
Eseurile din acest volum sunt cele ale unui teolog ce gândeşte despre trecere, moarte, îndoială, speranţă, oferind cuvintelor lumina unei predici ce îmbracă firescul omenescului. Viziunea de aici este o viziune înrădăcinată în creştinismul stenic ce nu cunoaşte ipocrizia bigotismului. Cuvintele textului sunt un ecou, peste secole, al cuvintelor pe care le rosteau, din amvon şi de la catedră, ziditorii |”Şcolii Ardelene”. Tradiţia este încadrată de soarele tenace al patriotismului.
Se află în această carte paginile remarcabile ale unui portretrist sobru şi empatic. Chipurile care se ivesc sunt cele în care se întruchipează decenţa şi curajul interogaţiei intelectuale: de la Andrei Pleşu la Gabriel Liiceanu, trecând prin Neagu Djuvara, evocările sunt poarta deschisă spre un orizont al exemplarităţii lipsite de emfază. Ceea ce caută Preasfinţitul Mihai Frăţilă în aceste ocazii este radierea delicată şi sobră a inimilor ce bat împreună. Comunitatea se naşte, organic, din cărţi şi din respiraţia celor care, scriind, dau glas unui glas al timpulului lor.
Eseist şi moralist, Preasfinţitul Mihai Frăţilă este şi cronicarul ce invocă memoria ce temelie a demnităţii şi naţiunii. Şi poate că puţini dintre contemporanii noştri posedă această tenacitate de a evoca, mereu şi mereu, adevărul care dăruieşte omului şi comunităţii limpezimea căilor de urmat. Într- una dintre cele mai delicate şi dramatice pagini ale cărţii sale silueta bunicii, mama-mare, devine efigia unei suferinţe pe care o înscrie comunismul în trupurile celor care au refuzat abjurarea, dar şi a speranţei ce înfruntă cerbicia istoriei. Cronica de familie este rama marii istorii: cei care vin se hrănesc din curgerea celor care nu mai sunt.
Vladimir Ghika, Episcopii Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma şi Cardinalul Iuliu Hossu oglindesc, tragic, viaţa credinţei creştine în secolul tiraniilor. Chipurile lor se desenează, firesc şi vizionar, ca un semn al supravieţuirii spiritului . Acolo unde abjecţia oferă laşitatea şi trădarea, ei clădesc limpezimea unui destin. Unbrele chemate de text revin, spre a confrunta amnezia vinovată a unei întregi comunităţi. Curajul are puterea unui îndreptar. Umanismul creştin este alternativa la rătăcirea etnocratică şi la delirul comunnist. În aceste pagini se conturează, întreg şi sobru, un eşodaj al demnităţii umane şi al libertăţii. În răspăr cu nihilismul ce pustieşte, demnitatea umană aduce împreună şi construieşte un viitor ferit de tentaţia colectivistă.
Carte de învăţătură, cartea Preasfinţitului Mihai Frăţilă convoacă energia credinţei şi a firescului. Un optimism al duratei o defineşte: în contra disperării şi a resemnării, ea afirmă cadenţa patriotismului şi a solidarităţii, asemeni privirii ce caută, temerar şi nostalgic, orizontul eliberat al unui alt cer.
