A înfrânge și a învinge…

nu sunt nicidecum sinonime. Circula o vorbă odinioară cum că „romanii au fost înfrânți uneori  dar niciodată învinși”. Firesc, de vreme ce un imperiu al eternității  se construiește prin victorii, niciodată prin înfrângeri. 

Situația aproape  mondială din ultima vreme incită la o mai clară înțelegere a terminologiei  conflictuale. Poate și cu atât mai mult cu cât ambele verbe le avem în română moștenite. Infringere  are înțelesul indubitabil de a frânge, a sparge, a înfrânge, dar niciodată ceva definitiv mai ales dacă avem în vedere sintagma veritas infracta, adevărul falsificat, crede Tacitus. Să nu uităm însă de infractio și infractor. Dar și de infractio animi, deprimare morală.

  Vincere în schimb este verbul succesului suprem: a fi învingător, a fi mai tare, a convinge, a câștiga victoria.  Firesc, nu există o zeiță a înfrângerii, în schimb onorăm și venerăm Zeița Victoriei, Victoria, însemnând și Statuia Zeiței Victoria, scrie Titus Livius. Regretabil, creștinii nu au cruțat-o cu altar cu tot, fiind ultima statuie păgână eliminată din spațiul Senatului roman. A se lectura excelentul roman al lui Valeri Briusov  Altarul Zeiței Victoria

Din același verb,  victor, victrix, învingător, învingătoare. În general orice luptă romană era o causa victrix, cauză victorioasă. De reținut totuși: strigătul de luptă al legionarilor era Roma Victrix, Roma Victorioasă! și nu „Roma Victor” cum auzim într-o  capodoperă altminteri, de Oscar. Pentru că Roma e de genul feminin. 

În general, înfrângerea poate fi și consecința supralicitării de sine, eroare pe care au făcut-o și mulți adversari ai romanilor, neajungând deci la stadiul de învingători.  Multitudinea de declarații explozive, de o parte și de alta, din ultimele săptămâni mi-au amintit de o poezie a regretatului Eugen Jebeleanu (probabil necunoscut în ultima vreme dacă o liceană toantă afirma recent că „Blaga e cam depășit…”) intitulată Hanibal, atât de contemporană nouă încât o (re)citim:

„Nimeni n-avea ceea ce el avea:

superba lui trufie

și elefanții

și labele lor sfărmând vertebrele acestor

Alpi albiți de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci și s-auzea în lună,

Și nimeni nu mai văzu trâmbițele de piatră ondulată ale acestor fiare. 

Și nʹ au învins. ”

Nu, pentru că au învins romanii. 

Și, pentru ca victoriile lor să nu poată fi contestate, se raportau și la sacru, astfel că – aflăm de la Lucanus – „Cauza victorioasă  a fost pe placul zeilor.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *