Reflecții cu privire la cartea lui Vasile Ernu, Generația canibală
Cartea lui Vasile Ernu stă sub semnul celor patru cavaleri ai Apocalipsei – Molima, Războiul, Foametea, Moartea – metaforă complexă prin care autorul ne oferă o cheie de interpretare a perioadei parcă fără de sfârșit a tranziției dinspre ceea ce am trăit aproape jumătate de veac spre ceva nedefinit încă, și pentru care ne-am dovedit a fi complet nepregătiți.
Atunci însă când vrea să dea contur mai precis metaforei, mult prea lunecoasă pentru a fi operațională, Ernu ne oferă două concepte la fel de catastrofice – dislocarea și dizolvarea, pentru a descrie deruta creată, în noi și între noi, de această stranie perioadă istorică. Cartea ilustrează aceste două concepte cu o sumedenie de exemple, din Moldova și România, care evidențiază destule asemănări, în ciuda contextelor diferite care le-au influențat.
Generația canibală este o carte tristă, în comparație cu prima din această serie, (Sălbaticii copii dingo), atât în substanța narațiunii, cât și în descrierea efectului acelei perioade asupra epocii prezente. Cartea descrie, în prima ei parte, vremea în care l-am întâlnit pentru prima dată pe autorul ei, nu mult după venirea în România, în timpul studiilor lui la Iași. Contextul în care ne-am cunoscut și am interacționat a fost unul preponderent religios, legat de o comunitate evanghelică non-confesională. Era de fapt un „animal” straniu, care includea oameni de diverse confesiuni – ortodocși, catolici, protestanți – legați de interesul comun pentru Scriptură și pentru ucenicia întru credința creștină. Acesta era tipul de mediu, din Basarabia în acest caz, în care se formase Vasea Ernu, pe care între noi îl numeam uneori Siberia. Conectarea lui cu acest mediu a fost o opțiune naturală, dată fiind educația primită în familie, în satul natal din Bugeac și apoi la Chișinău. Distanțarea lui în raport cu această comunitate începuse deja în anii adolescenței, așa cum este evident din Sălbaticii copii dingo. Această dimensiune a vieții lui a rămas nedezvăluită pentru noi în perioada în care s-a aflat la Iași. L-am perceput atunci pe Vasea ca pe „unul de-ai noștri”, deși era evident că personalitatea lui nu se încadra nicidecum în tiparul obișnuit al „sectantului”, ca să folosesc eticheta de care s-a folosit într-o altă carte a lui, prima din trilogia „marginalilor”. Erau acolo, în potențial, semințe ale evoluției lui ulterioare, către scriitorul care a devenit între timp. Deși pe atunci, nici el, nici noi, nu ne-am imaginat pentru el o asemenea traiectorie.
Lui Vasea îi place să se alinte numindu-se adesea pe sine, așa cum face și în această carte, „oaia neagră a comunității protestante”. Și într-un fel eticheta i se potrivește, Mai întâi prin prisma istoriei personale, căci după plecarea de la Iași la Cluj, după câteva încercări nereușite de a se „lipi” de comunitățile evanghelice de acolo, e drept foarte diferite, din multe puncte de vedere, de cele cu care a fost conectat la Iași, Vasile s-a îndepărtat treptat de lumea evanghelică. Aceasta ne-a îngrijorat cumva, pe unii mai mult decât pe alții. În ce mă privește, am păstrat constant legătura cu el, în ciuda propriilor mele îngrijorări privitoare la el. Dar credința mea fermă în valoare libertății m-a făcut să evit orice formă de presiune asupra lui.
De aceea nu m-a surprins atunci când, în noiembrie 2000, mi-a cerut să oficiez, la Iași, căsătoria lui cu Simona, după care am continuat să ne vedem cu regularitate, până astăzi. Nu de puține ori ne-am certat, în privat sau în spațiul virtual, nu atât pe teme religioase, cât sociale și politice. Aceste dispute s-au rărit, în timp, eu evoluând, sub raport politic de la centru-dreapta către centru-stânga, înspre convingerile mele actuale, social-liberale, deci mai aproape de poziția lui asumată de stânga, iar el reconsiderând, mai ales în ultima perioadă, raporturile lui cu mediul eclesial.
În ciuda celor de mai sus, nu trebuie să uităm totuși că, în realitate și în mare măsură, principalele „cărămizi” din care este construită temelia pe care și-a zidit Vasile Ernu viața, cât și valorile cu care operează, inclusiv în opțiunea lui politică de stânga, își au rădăcinile în comunitatea evanghelică în care s-a format, lucru pe care el și-l asumă și îl afirmă deschis, fără a se rușina de asta. În această privință, Vasea este mai puțin discret decât alți autori români care își au rădăcinile ori au fost influențați de legăturile lor cu „sectanții”, și ale căror nume nu le voi menționa aici. Trebuie să remarc totuși, că nici în spațiul criticii literare nu se vorbește deschis despre acest grup aparte de autori, de parcă ar fi vorba de lepră. Poate că ar fi vremea, dragi tovarăși intelectuali și literați să creștem mari, și să ne scuturăm de prejudecăți sectare. În definitiv trăim în secolul al douăzecișiunulea.
Revenind la perioada de la Iași, îi semnalam lui Vasile, într-o discuție privată quasi-absența discuției despre dimensiunea religioasă a acelei prime perioade descrisă în carte, mai ales că ea este mult mai prezentă în ultima parte a cărții. Acolo, povestea fascinantă a Svetlanei – amestecul de înalt profesionalism legat de studiile clasice și opțiunea monastică radicală, alături de moartea ei subită din pricina cancerului, și de halucinanta explicație conspiraționistă a acestei morți subite, se constituie într-o poveste paradigmatică pentru acea perioadă.
Vasea a perceput această observație ca un reproș, deși ea nu era nicidecum așa ceva. El mi-a spus că această dimensiune complexă a realității românești de după 1989 merită o abordare serioasă, în viitor, într-o carte dedicată în mod special acestui subiect. Lucru cu care sunt perfect de acord. Eu unul m-aș bucura să citesc o asemenea carte, dar ceva îmi spune că ea nu va fi scrisă niciodată. Sper totuși să mă înșel. Și ca Vasile să perceapă aceasta ca pe o provocare.
M-am întrebat totuși care este sursa acestei inconsecvențe – absența acestei teme în descrierea perioadei de la Iași, în care ea a fost predominantă, și revenirea ei în poveste, într-o perioadă în care autorul nu mai era aproape deloc în contact cu vreo comunitate religioasă anume. Ipoteza mea de lucru este că, poate, avem aici expresia unei mutații, care începe cu distanțarea de religios odată cu plecarea autorului la Cluj, și culminează cu revenirea treptată a interesului (nu doar sub raport sociologic) pentru această dimensiune a vieții, care s-a petrecut tocmai în perioada elaborării acestei cărți.
Deși nu sunt scriitor (textele academice, pentru a căror elaborare am ceva înzestrare ,nu se pun) și nu sunt nici critic literar, îndrăznesc totuși să fac câteva observații fugare, în urma primei lecturi a cărții, dar îmi promit să nu fac public acest text până nu recitesc cartea în versiunea ei revizuită, în care înțeleg că au fost corectate unele stângăcii datorate editării în grabă a primei versiuni.
Cartea aceasta, ca și altele ale lui Ernu, este docuficțiune și conține o bună doză de autobiografie, asezonată din belșug cu considerații politice, sociologice, culturale specifice autorului, pe care el nu se jenează să ni le împărtășească, deși este conștient că va intriga ba chiar va consterna pe unii dintre cititorii săi, mai ales dintre cei care au inclinații ideologice de dreapta (am prieteni care sunt teribil de alergici la stângismul lui, și care refuză orice sugestie la un dialog cu Vasile; mi se pare interesant însă, și poate simptomatic, faptul că nu observ aceeași înverșunare la Vasile – poate că și acesta este un efect al spiritului evanghelic cu care a crescut).
Narațiunea se dezvoltă, în mod fundamental pe axa Chișinău, Iași, Cluj, în care Chișinăul reprezintă matca formării, un soi de primă naivitate, în termenii lui Ricoeur (temă tratată pe larg în Sălbaticii copii dingo), Iașul marchează ieșirea din crisalidă, confruntarea cu „hermeneutica suspiciunii”, cu toate surprizele, contradicțiile și extazele inerente, iar Clujul finalizează cumva acest proces, fără atingerea „celei de a doua naivități”, fază în care, dacă-mi pot permite această evaluare, Vasea pare să intrat abia în acest ultim an.
Ca observator și subiect al perioadei traumatice de după căderea sistemului comunist, am rezonat profund cu modul în care autorul descrie perioada aparent fără de sfârșit a tranziției, mai întâi în Moldova, ceea ce a fost ceva nou pentru mine, și apoi în România, procese care, cum spuneam, au destule similarități, dar și diferențe contrastante, date fiind istoriile diferite ale celor două țări în ultima jumătate de veac și mai bine. La fel de interesante sunt considerațiile autorului cu privire la spațiul politic românesc, dar și la cel basarabean, în acea perioada, pornind de la perspectiva lui de stânga, cvasi (sau neo)marxistă. Acesta este un domeniu în care avem opinii nuanțat diferite, dar, eu cel puțin, iau întotdeauna în serios ceea ce scrie Vasile pe această temă.
În carte se repetă obsesiv teme precum prietenia, rădăcinile protestante ale autorului, contactele lui cu bandiții, conexiunile evreiești, șarjele lui ideologice la adresa celor din dreapta ideologică, violența, chefurile, alcoolul, „sperma și sângele”, dinamica sat-oraș, relația dintre moldoveni (de pe ambele maluri ale Prutului) și restul lumii, ruralismul eticilor români din orașele Transilvaniei, toate încărcate de pasiune și potențial exploziv, ceea ce, cred eu, reprezintă sarea și piperul acestei cărți unice în felul ei.
Vasile face apoi analize pertinente, atât sub raport social, cât și religios, ale diasporei românești și moldovenești din America, teme pe care le-am discutat împreună nu de puține ori, și în care avem opinii asemănătoare. Vasile nu a vizitat încă Statele Unite (mențiunea din carte legată de o asemenea vizită este pur ficțională) și a ajuns la concluziile lui în urma lecturilor, a unor observații de la distanță, și a unor întâlniri cu diasporeni, români și moldoveni, veniți în vizită în Europa. În cazul meu, am ajuns la aceste concluzii în urma deselor mele vizite peste ocean, și a contactelor cu românii din diaspora americană. Mărturisesc aici că nu sunt pro-american și că simt că mă sufoc după mai mult de două săptămâni petrecute între românii din diasporă, mai ales cei din comunitățile evanghelice, și că această percepție colorează în mod inevitabil opiniile mele. Dar nu am naivitatea de a pretinde că sunt obiectiv, așa cum nici Vasile n-o are.
O altă temă pe care gândim foarte asemănător este aceea a caracteristicilor generale ale americanilor și a britanicilor. Călătorind de nenumărate ori și câteodată pentru luni de zile, în America, și având destui ani de studii în Marea Britanie, am ajuns să cunosc destul de bine mentalul locuitorilor acestor spații culturale, și, din pricini complexe, nu sunt mare fan al niciunuia dintre acestea, în ciuda aprecierii pentru valorile pe care le-au creat de-a lungul istoriei. Revenind la carte, Vasile Ernu are pagini savuroase despre cele două contexte, pe care mă abțin cu greu să nu le citez aici. Vă rog să le căutați, și cred că-mi veți da dreptate.
Observ apoi absența din narațiune a unor detalii ale propriei biografii a autorului, precum căsătoria cu Simona, pe care am menționat-o mai sus, și care a intervenit în perioada clujeană sau cele legate de fiul lor, Sașa. Aceasta ține de o anumită rezervă a autorului față de ceea ce ar putea fi perceput ca o formă de exhibiționism, deși, pe de altă parte, sunt elemente ale propriei biografii de care nu se sfiește să vorbească foarte deschis. Inconsecvență? Nu cred. Ci doar opțiuni personale conduse mai degrabă de intuiție.
În final, iată câteva observații legate de calități si slăbiciuni ale cărții, așa cum le-am perceput la prima lectură.
Apreciez, ca întotdeauna la textele lui Ernu, autenticitatea narațiunii – cartea reflectă trăirile unui participant implicat în tumultul tranziției; nu este o analiză, rece, detașată, a unui spectator pasiv.
Narațiunea relevă o țesătura complexă și întortocheată – istorică, etnică, religioasă, sociologică, politică, etc., însoțită de analize percutante , și nu de puține ori riscate, ale interdependenței tuturor acestor dimensiuni.
Cum spuneam, prima ediție a cărții a fost editată cam în grabă și conține o serie de repetiții care puteau fi evitate printr-o editare mai atentă. O astfel de editare ar fi putut scurta cartea, care mi se pare mult prea amplă în comparație cu prima din această serie (Sălbaticii copii dingo) – trilogia anterioară (Sectanții, Bandiții, Izgoniții) este mult mai echilibrată din acest punct de vedere.
Mă opresc aici cu observațiile mele și, pe post de concluzie a cărții, recunosc că nu m-am putut detașa în mod obiectiv de substanța ei, căci această carte este (și) despre mine la cumpăna dintre cele două foarte diferite dimensiuni ale vieții mele. Ea a fost o bună ocazie de a reflecta o dată în plus asupra ei, acum când mă apropii și eu de această perioadă, în lucrul la propria carte de memorii.
