Ca să ajungă să practice șamanismul, Aurora Dumitrescu a trebuit mai întîi să treacă prin furcile caudine ale suferinței personale (chestiune de karmă și de destin) și abia apoi, după ce își va fi însușit temeinic mesajul cum că și trauma, durerea, anxietatea, neputința sau frustrările au un rost și că pot fi uneori mari pedagogi și că din ele avem întotdeauna lucruri mărețe de învățat (oricît de paradoxal ar suna afirmația aceasta), să se vindece, și nu dintr-o dată, ci treptat, urmare a unui proces sinuos și subtil. Aurora Dumitrescu a cunoscut din plin agonia și extazul, suferința, durerea, revolta și neputința, scrîșnirea dinților și gîlceava cu Dumnezeu. Povestea ei personală, intimă, pe care nu o voi dezvălui aici, e una răvășitoare (nicidecum ,,auroră” boreală, cum am fi tentați să credem, privind-o strict din perspectiva scriitorului de succes care este acum și care se bucură din plin de atenția publicului și de luminile rampei), ce are la temelie Moartea, iar întîlnirea cu Chris Waters (pe care o amintește în dedicație) nu e nicidecum întîmplătoare (la fel cu tot ce ne intersectăm în viața noastră pe planeta Pămînt).
Îndrăznesc să spun că șamanismul a găsit-o pe Aurora Dumitrescu, și nu invers. În privința șamanismului, Aurora Dumitrescu nu spune povești sau basme.Tradiția șamanică la care se raportează aceasta face parte indisolubil din istoria poporului inka. Eșafodajul pe care este construit Șamanul, o călătorie epică de transformare interioară, respectă rigorile adevărului și ale faptului demonstrabil/verificabil/autentic. Dubla călătorie spirituală a Aurorei Dumitrescu, cartea și șamanismul, reprezintă două modalități de a se încredința, două modalități de a co-crea. Șamanul e felul în care Aurora înțelege să fie recunoscătoare mentorilor ei spiritual și să transmită binecuvîntarea învățăturilor primite. La fel de adevărat, Șamanul face parte din Lumina Primordială dobîndită de scriitoare, modalitate de a-i mulțumi Mamei Pămînt pentru binefacerile de care are parte.
Am cunoscut-o pe Aurora Dumitrescu (omul, scriitorul, vindecătorul) la Roata Medicinei, în cadrul cursurilor de inițiere în șamanism. De-atunci, destinul Aurorei și destinul meu au cunoscut o miraculoasă ,,schimbare la față”, odată ce am conștientizat una dintre învățăturile bazice ale tradiției andine: sîntem creatorii propriei noastre realități și a propriului nostru destin, nimeni altcineva nefiind responsabil de spusele, gesturile și de faptele noastre. Și, mai presus de aceasta, la fel de conștient, trecutul nostru poate fi schimbat, eliberîndu-ne astfel definitiv de traume, programe inoculate, suferințe, angoase, emoții captive sau emoții toxice.
,,Cu Iubire, în serviciu.” Cardiocentrism. A gîndi cu inima (,,sediul” sufletului): ,,-Coboară în inima ta. Ce îți spune ea cu adevărat?” (p.241). Acesta este genul de atitudine adoptată de Aurora Dumitrescu, cunoscătoare a Drumului și a adevărului ființial, devenită stăpînul propriei vieți, ea înseși fiind erou implicat în călătoria de vindecare, fie că este vorba de familia personală, de prieteni, de cititori, de elevii pe care-i păstorește de la catedră, fie de oamenii din imediata sa vecinătate cărora le împărtășește din cunoștințele sale șamanice sau îi asistă în procesul de vindecare energetică. Și, oricît de ciudat ar părea, Aurora Dumitrescu nu are vocație de salvator, întrucît fiecare dintre noi este responsabil de propria salvare, triunghiul dramei (Victimă-Agresor-Salvator) fiindu-i pe deplin cunoscut.
Ceea ce face însă Aurora este că vine în întîmpinarea semenilor săi cu inima deschisă, semn al unei mari dăruiri și dragoste de oameni. Destinul Aurorei Dumitrescu nu a fost de la început unul lin, neobliterat de greutăți, provocări, dileme existențiale și obstacole. Pînă să ajungă să se inițieze în tainele șamanismului peruan, sub bagheta magică a distinsei englezoaice pur-sînge lady Chris Waters (cea care a adus șamanismul în România, pedagog înnăscut, inițiată la rîndu-i la școala șamanilor peruani și a celei condusă de dr. Alberto Villoldo, psiholog și antropolog contemporan, legatarul testamentar însărcinat cu misiunea sacră de a face cunoscute învățăturile șamanice peruane și a tradiției orale Q’ero în lumea occidentală, urmare a plinirii profețiilor și a vremurilor), Aurora Dumitrescu și-a trăit patimile.
În plin proces al dispariției frontierelor dintre state și națiuni, al reconfigurării hărților geografice, al migrației și al amestecării raselor, după știința mea, Șamanul Aurorei Dumitrescu este prima ispravă romanescă a unui scriitor român de a ,,naturaliza” tradiția șamanică inka în cultura mioritică și de a ne familiariza cu ea, de a pune în poveste actanți și personaje din imedita noastră realitate românească autohtonă puși în situația de a experimenta crîmpeie din tradiția ritualurilor de vindecare proprii șamanilor Laika.
Istorie a unei deveniri, Șamanul, o carte necesară, care se citește întîi cu inima, deschizătoare de drumuri și de perspective, cu un puternic caracter detabuizant, pe care am ,,simțit-o” venind (cunoscînd determinarea și expertiza romanescă a Aurorei Dumitrescu), își propune, între altele, o primenire a mentalităților retrograd-conservatoare, o resetare a și eliberare de prejudecăți (,,Cu siguranță dacă voi povesti, vor spune toți despre mine că am înnebunit.”-p.187), știut fiind nivelul ridicat de pudicitate și de refractabilitate la experiment al culturii române. Șamanul nu se vrea o atitudine nihilist-iconoclastă, antidogmatică, anticanon sau sectară, nu-și propune să destabilizeze sau să concureze în vreun fel religia, ci să ofere o alternativă spirituală. Religia se ocupă de Dumnezeu transcedent, în vreme ce spiritualitatea se ocupă de Dumnezeu imanent. Spiritualitatea este domeniul non-liniar care creează context, știința și liniarul creează conținut. Nu putem înțelege Universul fără să înțelegem natura conștiinței. Religia înseamnă dușmanul libertății spirituale: ,,Oamenii cred de frică.” (p.164). Biserica și religia promit viața veșnică, condiționată de un etern ,,dacă” ce inoculează teama de păcat, de pedeapsa divină, de necunoscut, de rușine și de vină. De cealaltă parte, învățăturile șamanice ce îngăduie o absolută libertate de gîndire, de simțire și de mișcare, garantate de faptul că nu există vreo promisiune conform căreia ajungem în Paradis sau ispășim în gheenă, Raiul și Iadul, în formă simbolică, existînd doar în noi. Șamanii știu că există viață în moarte și moarte în viață și că renaștem permanent pe măsură ce călătorim în rîul timpului, descoperind astfel infinitul. Moartea este doar un prag, o trecere către o altă realitate unde vom continua să existăm. Șamanismul reinstaurează cultul Zeiței Mame, repune femininul divin pe locul care i se cuvine de fapt și de drept. Șamanismul e o tradiție spirituală care a existat înaintea religiei. Șamanismul se întemeiază pe experiența trăirilor, și nu pe textele sacre sau pe experiențele altora, în vreme ce religia se bazează pe credință și pe convingeri, nu pe experiență.
Aurora Dumitrescu nu își propune să polemizeze cu credința creștină sau cu vreo altă formă de religie, ci, pe alocuri, pune-n față-n față tradiția șamanică cu dogma, lăsînd cititorului libertatea de a alege: ,,(…) Dumnezeu nu trebuie cunoscut prin frică. Ci doar prin iubire…(…) Dumnezeu și viața adevărată nu au nici o legătură cu frica.”, ,,(…) iadul nu există.” (p.165).
Considerată eretică, înțelepciunea Laika a fost distrusă de conchistadori și de Biserica catolică. În șamanism nu există reguli și nici reglementări. Amerindienii se consideră administratorii și îngrijitorii Grădinii Raiului, pe care nu au părăsit-o nicicînd, Biblia nu le ,,vorbește”, în schimb le vorbesc rîurile, animalele, munții sau Dumnezeu (,,Să-i vorbească Mamei Pămînt, să se transforme în animale, să intre în conexiuni cu ființe din alte planuri ale existenței, să moară și să revină în corp.” -p.169), oamenii nu mai trebuie să aștepte pînă la sfîrșitul veacurilor pentru a experimenta nemărginirea, iar tradițiile feminine amerindiene (în care Mama-Pămînt e divinizată și respectată) contrastează flagrant cu mitologia patriarhală pe care o incumbă religia. Dacă, de pildă, Occidentul se identifică cu latura materială a vieții, finită prin latura sa, șamanii, care susțin că sîntem ființe luminoase (Homo Luminosus), eterne, făcute din Spirit și din Lumină, se identifică cu latura energetică, infinită.
Șamanii experimentează sacralitatea pură, pășind dincolo de timp, ,,(…) șamanii nu intervin în liberul arbitru.” (p.190). Pentru șamani, mintea și corpul sînt un tot, mintea e localizată în întregul corp, iar Spiritul e responsabil de vindecare. Șamanii Q’uero cred în existența unui spațiu sacru, în care omul în suferință trăiește experiența infinitului și autovindecarea, în prezența ființelor luminoase din lumea Spiritului: ,,Șamanul nu dă sfaturi. Ești stăpînul propriilor tale alegeri. Nimeni nu trăiește viața în locul tău.” (p.160).
Șamanul este despre acceptare și Iubire, cea mai puternică forță din Univers. În ,,subteranele” textului Șamanului (termen care se traduce prin ,,cel care știe”) stă metafora femeii-șaman, a scriitorului-șaman, terapia prin scris și întoarcerea la acel originar (nu doar simbolic) ,,acasă” (,,acasă” prin scris, ,,acasă” prin Spirit, ,,acasă” prin comuniunea cu întreg Universul, ,,acasă” prin găsirea Căii, ,,acasă” prin dobîndirea Păcii cu Sinele: ,,(…) viața pe pămînt este o călătorie a sufletului…Și cu toții ne vom întoarce cîndva acasă.” (p.223).
Genul acesta de carte de tip ,,prag” sau ,,portal”, cu un vădit rol paideic, loc al întîlnirii fericite dintre cultură și spiritualitate, nu poate fi scris doar avînd cunoștințe teoretice despre șamanism, ci e obligatorie și practica. Aurora Dumitrescu include amprenta autobiografică după ce trece printr-un riguros proces de vindecare și de învățare, astfel că îi este infinit mai ușor să vorbească despre tehnicile șamanice în cunoștință de cauză. Aurora Dumitrescu nu e doar un teoretician al șamanismului, ci și un practician fervent al acestuia. Povestea ei nu este atît o ficțiune, cît o întîmplare ce urmărește coordonatele realului, istoria unei deveniri. A propriei deveniri. Dindărătul personajelor sale, Aurora Dumitrescu povestește despre devenirea sa spirituală: nu e șamanism inventat, ci unul pe deplin trăit și experimentat, urmare a inițierilor personale. Autoarea dă dovadă de o inteligență speculare a șamanismului declanșator de poveste. Asemenea personajului central Monica, Aurora Dumitrescu e omul care-și aparține sieși, omul reinventat, omul salvat. Nu de către un Salvador Mundi (căci șamanismul nu este o religie), ci prin puterea personală de a face pace definitivă cu sinele greu încercat.
Scrisul și deopotrivă șamanismul funcționează în cazul Aurorei Dumitrescu precum o chemare, ca o dublă aventură cu valențe epice. De la stilou la zornăitoare (instrument indispensabil din ,,arsenalul” vindecătorului-șaman) și înapoi -aceasta e ,,foaia” sa de parcurs existential. Calea șamanului este un proces de descoperire. Marele motiv al șamanismului este Călătoria, Călătoria mitică a Eroului. Și, ceea ce e fabulous, eroismul e la îndemîna oricui dorește să și-l asume, eroism decelabil în aș lua viața în propriile mîini și a deveni regizorul propriei existențe, nu doar un personaj obscur și neputincios al acesteia. Este una dintre cheile oferite de practica șamanică, ce are în centru Omul, viziunea antropomorfică: ,,(…) nu șamanul vindecă! (…) El nu are puteri supranaturale. Nu este Dumnezeu, nu este guru. El este doar un mijlocitor, cel care-i cheamă pe adevărații vindecători. Și cel mai puternic dintre ei este chiar cel implicat.” (p.162).
Ceea ce apare în Șamanul, o carte pe cît de reală, pe atît de autentică, carte antidogmatică și necanonică, a cunoașterii și a vindecării, real-fantastică și deopotrivă fantastic-reală, carte ritualică, odă închinată Vieții și Bucuriei de a fi, breviar de spiritualitate aplicată, carte a trezirii, nu e pulp fiction, ci experimentare pe propria piele, tertip al scriitoarei de a se autodisipa în lumea poveștii, de a se oglindi nonegotic pe sine în personajele sale, care, luate per ansamblu sau individual, o reprezintă, fiecare dintre ele ,,încifrînd” abil cîte un amănunt autobiografic. Aura de ficțiune o reprezintă elementele suplimentare care ornează narațiunea propriu-zisă, ce poate fi citită la fel de bine precum un jurnal intim. Spre deosebire de cărțile sale anterioare (Drumuri, Cagliostro, Să-i spunem Wanda, Roata sau Bipolara), în Șamanul Aurora Dumitrescu nu creează în abstract, nu inventează un subiect, fiindcă îl are deja în imediata sa vecinătate, îl trăiește din plin. E suficient să vorbească despre propria-i experiență de viață și firul narativ e ca și stabilit, curge lin, firesc, natural, de la sine.
Șamanul avanseză pe linia confesiunii extinse a autoarei: ea e, pe rînd, Monica, Violeta, Amaru, Radu, bunica-șaman Luz sau toate personajele la un loc -de unde politropia (identificarea cu personajele masculine e la îndemînă, întrucît cu toții avem o componentă masculină și o componentă feminină în alcătuirea fizică și psihică, ceea ce prevalează definindu-ne personalitatea, felul de a fi). Aurora Dumitrescu nu teoretizează în Șamanul. Dacă ar fi făcut-o, ar fi scris un breviar de șamanism. Inițiații în tainele șamanismului andin, potențiali cititori ai cărții, au imensul privilegiu de a decela practicile șamanice, în ton cu tradiția Inka, Laika sau Q’uero, în firul narativ urzit de Aurora Dumitrescu, inițierile succesive prin care trece personajul axis Monica, fiindu-le familiare: ,,Unul dintre rolurile șamanului este să îndrume și astfel de spirite rătăcite. Uneori ele se agață de sufletele vii pentru că nu știu strada, o greșesc…” (p.165).
Aurora Dumitrescu pune de la ea cît să creeze un story credibil, purtînd însemnele romanescului, ca și cînd ar fi creatoare de poveste. Altfel spus, Aurora Dumitrescu e co-creator, în spiritul tradiției Inka. Nu doar de poveste, ci și de propria poveste, nu doar de înlănțuire logică de fapte sau de acțiuni, ci și reflex al tehnicilor de vindecare dobîndite și reflectate în cazurile rezolvate pe linie șamanică, cu diverși clienți. Povestea ca șamanism și șamanismul ca poveste. O poveste sacră, asemenea mitului. Practicile șamanice peruane (ce explorează lumi vizibile și invizibile) sînt cît se poate de reale, de veridice, nicidecum o născocire a minții sau parte din Fairia, dintr-un basm. Avem un erou călător care se inițiază în tainele vieții și morții, avem călătoria în lumea de dincolo de moarte, avem tehnici de vindecare prin intermediul Cîmpului Energetic de Lumină.
Șamanul, o carte a cutezanței, a abundenței spirituale și a magiei la vedere dătătoare de inspirație, o carte despre iubire, compasiune și bunătate, e un fel de ,,hartă” mitică prin care Aurora Dumitrescu, prin intremediul personajului central Monica (ce experimentează moartea și renașterea simbolică și intrarea într-o stare superioară a conștiinței Sinelui vast -intrare ce îi conferă certitudinea că nu mai este o ființă fragmentată, ci una indivizibilă, iar prin transformare spirituală ajunge la o percepție holistică și atotcuprinzătoare asupra realității în toate nuanțele ei, de la cele luminoase la cele întunecate), își însoțește cititorul într-o fascinantă călătorie de eliberare, de descoperire a naturii sale divine. Confruntată inițial cu propriile umbre întunecate, printr-o schimbare lăuntrică asemănătoare saltului cuantic, aceasta ajunge la o stare de bine emoțională, fizică și spirituală. Asemenea eroului mitic, Monica, spre a sa vindecare, parcurge trei mari pași în inițiere (teoretizați de Alberto Villoldo):
–plecarea sau separarea: plecarea la cabana din pădure, izolarea de lume alături de șamanul Amaru (descendent din șamanii Laika din Anzii peruani, cel care cultivă un înalt nivel de etică și generozitate), unde este chemată să-și schimbe rutinele care o încorsetează și stilul de viață nepotrivit;
–coborîrea și inițierea: personajul Monica trece prin diverse teste și încercări, înfruntă moartea egoului, întîlnește divinitatea sau are revelația mesagerilor divini, de la care primește noi puteri, înțelegeri profunde și daruri de natură spirituală
–întoarcerea: personajul Monica se întoarce în lumea sa obișnuită, unde împărtășește noile cunoștințe și daruri
Toate cele trei etape inițiatice converg în direcția împlinirii de sine a Monicăi.
Șamanul Aurorei Dumitrescu e construit pe o mare iubire: Iubirea față de întreaga umanitate, Iubirea ca mesaj universal. Conexiune cu Lumina Primordială, racordare la generozitate infinită, dragoste, înțelepciune și iertare, carte care generează imagini, Șamanul e în același timp e o rugăciune de recunoștință pentru toate binecuvîntările și experimentările din viața scriitoarei, o punere inspirată în formă, o modalitate de a da formă unui vis sacru, un despacho simbolic, o ofrandă adusă creației. Scriitoarea este co-creator împreună cu divinitatea. În loc de semințe și flori, Aurora Dumitrescu folosește cuvinte-semințe, cuvinte-picuri de Lumină. E o altă modalitate de a-și oferi inima (simbol chintesențial intens vehiculat în roman) în acest cadou suprem. Cartea-despacho a Aurorei, strălucire a Luminii Primordiale care sălășluiește în ea, e un semn că viața, forța, frumusețea și belșugul, atribute ale vindecării, curg prin ea.
Tradiția șamanică andină vorbește despre două cărți fundamentale de natură simbolică: ,,Cartea de aur” și ,,Cartea de argint” (onorate în fiecare despacho prin plasarea unei foițe de aur și a unei foițe de argint într-un întreg amalgam de componente ritualice sacre). Potrivit acestei tradiții, cu toții ne naștem cu aceste două cărți, cîte una în fiecare mînă. Cartea de argint e deja scrisă cu destinul pe care ni l-au ales familia și statutul nostru social. În această carte, soarta noastră a fost predestinată și firul narativ nu este original. Cealaltă carte, Cartea de aur, este imaculată, invitație la a ne scrie fiecare propria poveste originală, propria poveste de viață clădită pe iubire, pe compasiune, pe sănătate, pe abundență pluriplană și pe bucurie, confirmare a îndrăznelii de a ne visa visul sacru, singurul care ne poate ajuta cu adevărat să ne îndeplinim destinul aici, pe Pămînt. De-abia aici începem să visăm un destin original. Devenim regizorul propriului nostru destin. Putem schimba orice – atîta timp cît o facem de la nivelul superior celui de unde observăm.
Aurora Dumitrescu își scrie singură cartea/cărțile. Din punct de vedere scriptic-narativ, ea e ,,în cărți”, în cărțile de sine create, pe care și pune miză.
Tot în cheie simbolică, Șamanul poate fi privită ca o sumă de ,,noduri vorbitoare” (Quipus în tradiția inka, panglici colorate și inele din lînă de lamă, cu multe șiraguri atîrnate de ele), de povești de tip curcubeu ce alcătuiesc Povestea sacră.
La fel ca personajul ei Monica, Aurora Dumitrescu, eliberată de vechile contracte care îi permit acum să aibă acces la comori spirituale nebănuite, trezită din cele trei tipuri de visare cu ochii deschiși/coșmaruri enunțate de Alberto Villoldo, pe care trebuie să le transformăm pentru a ne descoperi visul sacru și forța Luminii Primordiale (coșmarul nesiguranței -cum ne menținem în siguranță într-o lume periculoasă), coșmarul morții (de ce trebuie ca totul, inclusiv viața noastră, să aibă un sfîrșit?), coșmarul iubirii necondiționate (cum să ne găsim persoana iubită?), devine asemenea luptătorului iluminat prefigurat de tradiția inka, trăitor în ayni (împărtășind necondiționat generozitatea nemărginitei Lumini Primordiale -cadou suprem-, fără a aștepta nimic în schimb), eliberat de frica de Moarte pe care o privește ca pe un aliat ce vine din Lumina Primordială, potențator al echilibrului între a fi susținut de lume și a fi în slujba lumii, convins fiind că lumea noastră este întotdeauna o reflecție a dragostei, a intențiilor și acțiunilor noastre, avînd o relație corectă cu Pămîntul (Pacha Mama) și cu toate ființele ce-l populează.
În Șamanul se intersectează două tipuri de experiențe reconfiguratoare: experiența scriiturii/lecturii și experiența șamanică. Ambele sînt spații sacre, ambele transportă, transformă, transpun și transfigurează. Scris și șamanism, călătorii în viitor sau în trecut, unde e dificil de spus ce anume este real și ce nu, unde fantezia și iluzia se împletesc.
Aurora Dumitrescu, scriitor care nu are doar calitatea de visător de vis sacru, ci și pe aceea de povestitor al propriei povești sacre (care îi dau sens și direcție vieții sale), găsește două modalități chintesențiale de a-și concepe visul sacru: prin aderarea la șamanism (care-i reconfigurează din temelii viața) și prin punerea-n act/pagină a Șamanului, la rîndu-i poveste sacră, reînnoită prin repovestire, ambele cu valențe terapeutice. Prin prisma vindecătorului de astă dată, Aurora e conștientă că în absența Poveștii pe care le-o cere clienților săi la un moment dat să o scrie din perspectiva noii hărți mitice (poveste care oferă o fereastră în hărțile inconștiente ale clientului și în provocările pe care le va descoperi pe măsură ce călătorește de-a lungul traseelor definite de povestea sa), încetăm să mai fim regizorii spectacolului, rămînem doar personaje pe scenă, iar visurile își pierd însușirea de a mai fi sacre: ,,Ca să devii șaman este un proces lung de lucru cu tine însuți.” (p.224).
O problemă fundamentală pe care o abordează Șamanul este chestiunea identității, concept cu geometrie variabilă. Dincolo de aspectele filosofice, Aurora Dumitrescu cunoaște foarte bine semnificațiile lui ,,Eu sînt”, două dintre cele mai puternice și sacre cuvinte care ne formează realitatea. Paradoxal, aflînd răspunsul la întrebarea ,,Cine sînt eu?”, ea renunță la siguranța emoțională și intelectuală și își permite să fie vulnerabilă. Acceptarea cu seninătate a morții ca linie a vieții înseamnă eliberare de toate rolurile pe care le jucăm în viață. Falsa promisiune a vieții începe din momentul în care ne proiectăm în ceilalți, văzîndu-ne prin ochii celor apropiați și ai ingratei societăți.
Noi nu sîntem nicidecum emoțiile noastre. Lucru știu de șamani de secole, lucru recent demonstrat de știința contemporană. Cunoașterea și conștientizarea răspunsului la complexa problemă identitară ,,Cine sînt eu?” e rezultatul călătoriei vizionare pe care șamanii o întreprind pentru a transforma visul siguranței. Trăind și experimentînd aceste emoții, șamanii descoperă că, deși ele par reale, în realitate nu sînt adevărate. Cheia o reprezintă transformarea, eliberarea, trezirea interioară, acceptarea, recunoștința, ieșirea de sub vraja altora și a raportării constante la ,,celălalt”, recăpătîndu-ne pe deplin puterea, aducînd-o la noi și nemaipermițînd ca aceasta să se împrăștie. Odată ieșit din limitele castratoare ale identității, ale propriului nume, deși aceste limite sînt reale, ele nu sînt în mod intrinsec adevărate. Deși întrebarea ,,Cine sînt eu?” e una terifiantă, sîntem singurii chemați să ne clarificăm propria identitate, de a nu ne lăsa influențați de glasurile de sirenă ale emoțiilor și pornirilor intinctuale de moment. Șamanii o spun clar, răspicat: puterea de a ne visa visele sacre și a ne crea propria realitate sălășluiește exclusiv în noi.
A ne trăi conștient propria viață se verifică din momentul în care ieșim de sub tutela autoritară a minții și încetăm să ne mai vedem prin ochii altora, devenind propria noastră referință. Cuplurile care se despart în cartea Aurorei Dumitrescu (Radu-Amanda, Amaru-Maria) își înțeleg în final toxicitatea relației prin prisma faptului că au admis nepermis să fie recunoscute drept cine nu erau de fapt, autoamăgindu-se.
Focul șamanic înseamnă purificare, prezența vie a Luminii Primordiale a Universului. Lumina soarelui și lumina stelelor, cuprinsă în esența copacilor, e eliberată din nou atunci cînd lemnele clădite ritualic în formă de cort, cu o ,,poartă” pe axa Nord-Sud, sînt puse pe foc, în ritmuri de zornăitoare. Lumina oferă sentimentul siguranței, prin eliminarea umbrelor în care sălășluiesc temerile noastre. De foc ritualic are parte personajul Monica, la cabana din munți unde poposește pentru inițiere alături de șamanul Amaru, cel care cunoaște în amănunt, între altele, să dezlege sensul și semnificația limbilor de foc. În focul șamanic, care în primele minute de la izbucnire nu pîrjolește și nu arde, fiind ,,neutru”, Monica își suflă și arde temerile, frustrările, fricile, neîmplinirile, trecutul contondent, traumele (repertorierea frecvenței cu care acestea apar în text, permit reconstituirea unui veritabil ,,memorial al durerii”, un index al patimilor personajului), iar Amaru își onorează și călește mesa, micul său ,,altar” la ,,purtător”, ce adăpostește pietrele vindecătoare Kuyas. În spirit comunizant, dar și în onoarea înaintașilor, la focul șamanic sînt invitate să participe sufletele strămoșilor. Focul șamanic e analogat focului lăuntric, combustiei interne, trăirilor interioare. Atunci cînd Monica își leapădă în focul ritualic poveștile despre teamă, suferință, mînie, singurătate sau alte emoții captive, își descoperă și conștientizează sinele adevărat. Revelația pe care o are e aceea că nu este nici una dintre acele povești împovărătoare, că nu este identificabilă cu trecutul său. Suflarea emoțiilor negative în lemnele ce urmează a fi încredințate focului purificator echivalează cu eliberarea Luminii Primordiale captivă în aceste povești dureroase. Monica poate să își schimbe vechea poveste care nu o mai reprezintă cu una complet nouă, plină de vitalism, dar mai întîi e esențial s-o arunce în foc pe cea care i-a adus mari suferințe și deservicii. Șamanii numesc aceasta ,,lepădare de trecut”, așa cum șarpele (arhetip șamanic major) se debarasează complet de pielea-i solzoasă. Călirea prin focul șamanic aduce cu sine o schimbare majoră de paradigmă, o reconfigurare din temelii: Monica devine povestitor, și nu poveste, visător, iar nu visul.
Șamanul este o carte a călătoriilor extinse: geografic-exterioare (cartografii ale unor spații identificabile geografic -a se vedea epistolarele nepaleze ale Violetei și ale lui Radu), interioare, prin viață și prin amintiri, prin cunoaștere, prin viață-moarte-viață, comuniunea cu Natura, spirituale, călătorii în locuri pe care nu le vedem cu ochii fizici, călătorii de vindecare a emoțiilor negative etc. Toate cu tentă de picaresc. În același timp, e o pledoarie în favoarea inimii și a ieșirii de sub tutela castratoare a minții.
Șamanul urmărește relații paralele de iubire: Amaru-Monica, Radu-Violeta. Dacă Monica este obstetrician (medic pus în slujba vieții), Violeta e profesor de franceză. Ambele, prietene devotate, mame responsabile și dedicate, ajung să ia contact cu spiritualitatea (șamanismul peruan, respectiv buddhismul și spiritualitatea nepaleză) urmare a unor fracturi de destin în viețile acestora: Monica e implicată într-un accident rutier (în urma căruia soțul Mircea moare, iar fiul Mihai intră într-o comă profundă), iar Violeta duce o existență solitară, bărbatul cu care l-a conceput pe Dan părăsind-o înainte de nașterea acestuia. Sînt povești ,,domestice” de viață, punct de plecare spre o experiență cu caracter metamorfozant, dublate de o experiență culturală.
Șamanul are un profund caracter detabuizant: religie vs. spiritualitate, știință (medicină, psihiatrie) vs. spiritualitate, sex, libertate vs. mentalități împietrite, emancipare și ieșire de sub spectrul sumbru al dogmei castratoare vs. habotnicie, morală și defeminizare. În text, șamanul este Amaru, descendent direct din neamul incașilor, profesor de istorie a religiilor și de filosofie, naturalizat în România urmare a unui schimb de experiență pe linie profesională, inițiat în tainele vindecării șamanice de către Don Miguel și bunica Luz.
Șamanismul și femininul divin. Șamanul e palpit, inspirație și expirație, o carte fundamental ,,feminină”, întoarcere la Pacha Mama, la Mama Pămînt, la pîntecul ei roditor și protector, iubire dincolo de sentiment. De aici și gradul ridicat de ,,maternitate” pe care-l conține. E apel la Viață. Șamanul este și despre trezire interioară, curaj și angajament autentic față de viață, despre a crea frumusețe în viața noastră, în relațiile noastre și în mediul nostru.
Marele cîștig al Monicăi în urma călătoriei șamanice epice întreprinsă sub călăuzirea lui Amaru este noua abordare pe care o aduce în a-și îndeplini responsabilitățile în viața de zi de zi, dînd dovadă de inimă deschisă, minte sclipitoare, iubire, perspectivă și calm. Paradoxul aventurii prin care trece Monica este că străbătînd învățătura șamanică, ajunge să găsească în interiorul său tot ceea ce căuta. În timpul călătoriei sale epice, Monica a traversat un portal spre o lume a magiei. Dar chiar și atunci cînd această călătorie s-a încheiat, cu întoarcerea ei simbolică acasă, dar fiind cu totul o alta, restructurată din temelii, aventura spirituală prin care a trecut nu se estompează: misiunea ei este de a împărtăși smerenia (act de demnitate, nu umilință), înțelepciunea, generozitatea și darurile dobîndite, bunătatea, iubirea, iertarea, adevărul său lăuntric. Personajul feminin renunță la ,,vechea” identitate și la eul său limitat, nemaifiind legată de poveștile dureroase din trecutul său (care rămîn doar ca o amintire și nu îi mai definesc ființa), iar viitorul acesteia nu se mai clădește în funcție de trecut. Monica învață să trăiască aici și acum, singura modalitate de a viețui care contează cu adevărat. Ea nu este poveștile sale. Nu se mai teme de moarte, a sa și a fiului ei Mihai, ci se eliberează spiritual. Moartea e văzută acum ca un prieten care o ajută să-și trăiască și să-și iubească visul sacru.
Monica nu se mai ascunde de moarte și nu mai neagă efemeritatea vieții. Transformînd toate cele trei visuri cu ochii deschiși, ea înțelege că tot ceea ce moare va renaște. Adevărul Monicăi se află în inima sa, nu în inima celorlalți. E adevărul inimii, nu adevărul minții. Adevărul Monicăi îi permite să fie cine este. E congruența între cine spune că este și cine știe că este. Iubirea e esența Luminii Primordiale. Cînd ajunge să practice arta recunoștinței, Monica își vindecă, în primul rînd, rănile sufletești. Apoi, învață să se iubească pe sine (gest nonegotic, contrar aparențelor) și să-i iubească pe ceilalți, să se unească cu Creatorul și Creația. Învață să transforme durerea, tristețea, furia și rușinea care sălășluiau în ea în surse ale puterii și compasiunii. E o călătorie a autovindecării, de transformare a rănilor suletului în surse ale puterii. Monica, alias Aurora, are șansa de a descoperi puterea ascunsă în durere.
Lucru extrem de important în practica șamanică, vindecarea energetică (Hampe, în limbaj tradițional andin) de care are parte Monica, e un proces subtil și complex de eliberare din lanțurile poveștilor dureroase care o ținuseră legată de trecut, de vină și de regret, de teama de viitor. Monica alege să-și vindece inima (așa cum a făcut-o și Aurora).
Experimentînd chemarea Spiritului, Monica își distilează durerile și suferințele personale în surse de înțelepciune și compasiune, ceea ce o propulsează la un nou nivel de înțelegere a naturii umane: am venit în viața aceasta pentru a crește în natura noastră divină, nu doar ca să ne hrănim ființa fizică, ci și pentru a ne cultiva spiritul. Monica renunță la ceea ce nu-i mai servește și o face să fie împietrită, nefericită, bolnavă. Pornește într-o călătorie a descoperirii sinelui făcînd loc în viața ei pentru a explora dincolo de ce îi este familiar. Ea pășește în afară a ce este convențional și sfidează ce oamenii din vecinătatea sa așteaptă de la ea, ieșind din starea de mediocritate și de șovăială de a se pune în evidență prin propriile-i daruri. Monica nu mai ascultă de vocea demonului interior și de convențiile exterioare și ascultă de chemarea Spiritului. Pe o altă scară spirituală, Violeta și experimentările ei ,,altfel”, ieșiri din prejudecată, monotonie și platitudine. ,,Rebeliunea” Monicăi și deopotrivă a Violetei constă, de fapt, în a îndrăzni să fie ele însele cu adevărat, conștient, asumat, supunîndu-se riscului ,,lapidării”, ostracizării, oprobriului, țintuirii la stîlpul infamiei.
Pusă în fața unei situații de cumpănă, aceea de aș ajuta fiul în comă să revină la viață sau să treacă în altă dimensiune, situație cu care medicina ,,oficială” se află în conflict, Monica are declick-ul schimbării care trebuie să înceapă cu ea înseși. În spirit șamanic, ea este deja în ayni, echivalentul unei ecuații spirituale.
Oricît de crudă ar părea constatarea, a fost necesar să survină coma fiului pentru ca Monica să prindă curajul de a-și părăsi vechea viață -cumplita senzație de a trăi viața altcuiva- și să îmbrățișeze o viață nouă. E momentul redefinirii ei ca ființă, refuzul unei vieți de conformare, începutul schimbării pe coordonatele spirituale, pășirea pe calea șamanului. Monica își recunoaște vocea destinului. În calitatea de obstetrician ea e în slujba vieții. Prin intermediul inițierii în șamanism, ea se dedică vieții în totalitate, trăind în deplină acceptare, depășindu-și frica de necunoscut, frica de moarte, frica de a rămîne singură, convingerile limitative, energiile toxice, codependența. În acest fel, eroina principală a cărții primește răsplata supremă a Universului pentru curajul de a fi pornit în călătoria interioară: Mihai, fiul ei, iese ușor din comă, dînd astfel peste cap toate pronosticurile medicale sceptice și prejudecățile (,,Nu știți nimic din medicina cea adevărată. Ea nu ar trebui niciodată separată de știința spiritului!” -p.150-151). La nivel cosmic, totul se aliniază pentru ca Monica să facă saltul prin portal.
Se zice că la temelia tuturor fricilor noastre stă frica de moarte: ,,-Ce e moartea, Monica, dacă nu o trecere spre o nouă formă de existență? S-a demonstrat pînă și științific că totul se transformă, nimic nu se pierde.” (p.165). Moartea ca o umbră, ca o realitate concretă căreia nimeni și nimic nu i se poate sustrage. Dacă trăim negînd moartea, ea ne va bîntui. Acceptarea cu seninătate a ei, ca parte intrinsecă din viață, ne ajută la a face din moarte aliatul nostru, ne împrietenim cu ea. Personajele Aurorei Dumitrescu ajung să conștientizeze ciclul moarte-viață, să-și înfrîngă teama inițială. Monica, de pildă, inițiată în șamanism de Amaru, își descoperă natura infinită. Din acel moment nu îi mai este frică de necunoscut, de umbre (care se referă la toate aspectele egoului său, pe care îi este greu să le vadă sau să le recunoască ca fiind ale sale), de propria-i moarte, de moartea copilului Mihai aflat în comă sau de cum va supraviețui ea după plecarea fiului în altă dimensiune. Monica ajunge să iubească din perspectiva luminii interioare care sălășluiește în ea, care e infinită și nu-i poate fi confiscată de nimeni, nicicînd: ,,Erau parte din tot. Totul era în ei. Parte din creație, parte din creator. Închise ochii lăsîndu-se în voia noii energii care curgea prin ea. Era ea și nu era ea. Nu se mai recunoștea. Frica era o poveste dintr-un film derulat la cinema. Ea era spectatorul. Da. Abia acum înțelegea ce era observatorul de care tot auzise, despre care tot citise. Pe care încercase să-l înțeleagă cu mintea. Acum mintea se dăduse la o parte, lăsînd supremația inimii. Și inima o salvase. O scăpase din închisoare. Se dedublase. Era aceeași, în același corp și era și altcineva. Cel care vede, cel care observă, dincolo de minte, dincolo de creier, dincolo de corp. DA. Devenise observatorul. Și observatorul nu avea frică. Doar era. Acum știa secretul. Și Amaru știa secretul. Era atît de recunoscătoare. Facă-se voia ta! Se lăsa în voia curentului. Nu se mai opunea curentului. Nu mai forța nimic. Doar era. Nu simțea nimic negativ în mesajul primit. Și dacă era moarte, era tot viață. Moartea nu exista cu adevărat. Moartea era începutul.” (p.246).
Lepădarea de vechi, încrederea vitală în a înfrunta necunoscutul și, în final, trecerea pragului. Sînt etape inițiatice obligatorii parcurse de Monica în metamorfoza ei spirituală. În cazul ei are loc ridicarea vălului dintre cunoscut și necunoscut, dintre ordinar și extraordinar, dintre convențional și magic. Monica știe că inițierea și transformarea eroică nu se petrec ca în basme. E necesar să plonjeze în brațele necunoscutului cu inima și cu brațele deschise, manifestînd totală deschidere. Tot datorită inimii, Monica se îndrăgostește de șamanul Amaru, își iubește necondiționat fiul, e atașată de prietena Violeta, se bucură din inimă atunci cînd, în calitate de obstetrician, aduce pe lume copii sănătoși, dăruiește din inimă. Ea alege să fie ghidată de înțelepciunea, inițierile și misterul Roții Medicinei prin intermediul șamanului Amaru, motiv pentru care e necesar să se împrietenească cu păzitorii arhetipali ai fiecărei direcții în parte: Șarpele, Jaguarul, Pasărea Colibri și Vulturul, aliați spiritual. Mai mult decît atît, e necesar să cîștige și favoarea Custozilor celor trei lumi (Lumea de Jos -trecutul, Lumea de Sus -viitorul și Lumea de Mijloc), în scopul de a accesa și alte dimensiuni. Prin transformare pluriplană, prin lepădare de ego, Monica își modifică identitatea, iese din starea inițială de împresurare. Ea trece prin pîntecul transformării asemenea personajului biblic Iona.
Renașterea spirituală a Monicăi, prin moartea sa simbolică, se produce sub auspiciile reînvierii cu o inimă pură și deschisă, spre a fi reunită cu natura sa dumnezeiască, proces numit apoteoză (unire a conștiinței umane cu conștiința divină). Monica parcurge călătoria completă de la frică și nesiguranță la iubire, depășindu-și sentimentele de nesiguranță ca femeie. Experiența șamanică o ajută să se elibereze de gelozie, vină, rușine, resentimente, de contracte și de convingeri limitative care i-au inhibat creativitatea și exprimarea feminină. Ieșind din cutia prejudecăților și autolimitărilor, Monica ajunge să cunoască ce înseamnă o inimă pură în vibrația ei autentică.
Aurora Dumitrescu inserează în textul Șamanului emoții toxice cu care se confruntă personajele, care se eliminate din corpul acestora pentru o bună viețuire: vină, rușine, autoînvinovățire, autoflagelare, ură, neiertare, revoltă, gelozie, tristețe, depresie, panică, frică, furie, traumă. Termenii șamanici pe care îi folosește, ne introduc într-o lume fascinată: ,,hucha”, ,,mesa” (p.32), ,,Mama Pămînt și Marele Spirit”, ,,energia universală” (p.41), ,,harta mitică” (p.43), ,,Huascar” (p.44), ,,Inti Taita” (p.46), ,,energia feminină” (p.67), ,,slujitorii locului” (p.82), ,,medicina șamanică” (p.103), ,,karma” (p.105), ,,Mama Apelor” (p.113), ,,ochi universal”, ,,conștiință” (p.114), ,,spațiul sacru” (p.121), ,,energie sexuală” (p.125), ,,Otorongo” (p.132), ,,Ciraquinty” (p.133), ,,Apu Chen” (p.134), ,,chakra sexuală” (p.145), ,,locurile intermediare” (p.162), ,,îi deșurubează chakrele” (p.167), ,,meditația de dimineață” (p.170), ,,spirite protectoare” (p.178), ,,Munay” (p.179), ,,realitățile paralele” (p.188), ,,cordoane infinite de energie” (p.192), ,,Ființa Supremă” (p.198), ,,spiritul focului” (p.262); arhetipuri și elemente: șarpe, jaguar, pasărea colibri, vultur, soare, lună, vînt, apă, foc, stele, chakre, corp energetic, corp fizic.
Apoi, sînt secvențele de ritual șamanic, cugetările de natură sapiențial-spirituală care au capacitatea să propulseze în poveste, dar și să ofere învățătură: ,,Ai multă hucha în tine…Pînă nu o verși pe toată, ea va continua să te țină prizonieră, legată la ochi, înfrigurată.” (p.37); ,,(…) sînt o apă curgătoare… și eu alunec odată cu ea. Nu pun baraje, nu pun stavilă.” (p.43); ,,(…) învățase să facă vindecări cu iubirea unui adevărat șaman.” (p.47); ,,(…) șamanii nu sînt guru și ei nu fac miracole.” (p.59); ,,(…) lumea nu e făcută doar din ce se vede cu ochii fizici.” (p.81); ,,Dacă în jurul nostru sînt alte ființe pe care nu le putem vedea? Faptul că noi nu le putem vedea nu înseamnă neapărat că ele nu există. Poate că ele văd cu alți ochi, aud cu alte urechi și vorbesc cu alte sunete, pe frecvențe pe care noi nu le putem percepe…” (p.82); ,,-Mai presus de mine sînt alte forțe…Dar vom intra în legătură ce ele și vom vedea…dacă ne vor veni în ajutor. Va depinde în primul rînd de tine, cît ești de motivată. Pentru că nu va fi deloc ușor. Te avertizez. Va trebui cumva să mori ca să renaști într-o altă ființă, cu o altă conștiință, care va fi capabilă să învingă orice obstacole (…) Nici nu ai idee ce este în noi!” (p.85); ,,-Uite, aceasta este mesa mea. Înăuntru se află pietre medicinale. Ele te vor ajuta în vindecare. Și dacă dorești, poate vei deveni și tu șamană.” (p.88); ,,-Nu sînt mintea! Ci sînt copacul! (…) se întinse pe pămînt, închizînd ochii. Și simți cum din ea încep să crească rădăcini care intrau în pămînt. Și creșteau atît în adîncime, cît și în lățime. Și deveni și ea un copac cu rădăcini. Și rădăcinile astea ajungeau la alte rădăcini cu care se conectau. Simți că intră în legătură cu rădăcinile tuturor copacilor din pădure. Le auzi frămîntarea, le auzi murmurul. O senzație nouă de împămîntare și apartenență. Aparținea acestei păduri, era una cu ea. Una cu pămîntul.” (p.92-93); ,,Simți cum o energie ciudată, necunoscută, îi urcă din dreptul osului sacru de-a lungul coloanei vertebrale spre chakra coroanei. Și energia asta pe care nu o recunoscu ieși din chakra coroanei și îi părăsi corpul. Simți că e tot ea, dar fără gravitație. Era cumva într-o stare de imponderabilitate. Se simțea și în corp și în afară…Încet-încet ea cea din corp rămase acolo cu un singur punct la baza coloanei vertebrale.” (p.99); ,,Dumnezeu este în fiecare ființă vie. Încercă să înțeleagă inexistența unui dumnezeu personal, care îți stă aproape…” (p.107); ,,Să te schimbi profund, pînă la cel mai adînc nivel al conștiinței tale. Cînd conștiința ta se va trezi, atunci se întîmplă minunile.”, ,,(…) viața însăși înseamnă o permanentă învățare, schimbare și evoluție. La fiecare secundă totul se schimbă. Cînd gîndirea ta se va muta din minte în inimă, ți se va schimba vederea. Abia atunci vei ajunge să percepi o fărîmă din adevăr.” (p.114); ,,Monica suflă în piatra pe care o alesese din mesa lui Amaru. Se suflă pe ea, pe Monica. Își suflă esența…Cine era ea…Cine era cu adevărat Monica Alexandrescu. Era dezbrăcată acum de măștile pe care le purtase toată viața (…) suflă cu putere pentru ca piatra să preia întreaga informație. Ea…Viața ei întreagă, viața părinților, părinților părinților ei…Toți cei care făcuseră să curgă prin ea toate credințele, toate gîndurile mai mult sau mai puțin limitative care îi determinaseră toți pașii în viață. Pașii pe care trebuie să-i urmeze o persoană onestă și decentă. Așa trebuie? De ce trebuie? De ce mereu trebuie? De ce trebuie să facă mereu pe placul tuturor? De ce trebuie să accepte o căsnicie care o împinsese la dezastru? De ce trebuise să fie soția perfectă, doctorița perfectă, mama perfectă? La naiba cu trebuie, cu perfecțiunea, cu toate! Acum o sufla în piatră pe Monica adevărată…” (p.115); ,,Și acum vom lucra energetic. În timp ce eu îmi fac partea mea de treabă, tu lasă-te în voia a ceea ce simți. A ceea ce vezi. Acum întinde-te!” (p.117); ,,Piatra în care suflase era pe abdomen, sub ombilic. O alta mai jos, o alta mai sus pe plexul solar; altele pe inimă, pe gît, pe frunte între sprîncene, în creștetul capului și două pietroaie în palme. Inspir, expir. Inspir, expir. Cu fiecare expir se mai ducea o vinovăție, o tristețe, o gelozie, o furie. Cu fiecare expir îi mai curgea cîte o lacrimă. De parcă ar fi tăiat cu un cuțit platoșa de soldat sub care se afla o inimă care abia mai bătea.” (p.118); ,,(…) cu emoția nu prea te poți lupta. E de neînvins. E parșivă. Tot ce poți e să devii observatorul ei.” (p.124); ,,(…) oamenii sînt ceea ce gîndesc.” (p.126); ,,Cu o zi înainte desenase din crengi un cerc neîncăpător pentru toate durerile, fricile, vinovățiile, temerile suflate în pietre, în conuri, în ramuri căzute. Cu toate erau acum în cerc. Și cercul le vindeca. Și cu fiecare secundă care trecea, ea se schimba.” (p.130); ,,Sufla să vindece trecutul și implicit viitorul. Aflase că de fapt timpul nu este chiar liniar, ci ciclic. Și viitorul se poate schimba, dacă încerci să modifici trecutul.” (p.130-131); ,,Nu putea să mai schimbe ceea ce făcuse. Dar putea schimba emoția și îi putea da o altă valoare, o putea redefini.” (p.131); ,,Și blana dispăru, și labele dispărură. Începu să zboare și să dea din aripi. Era una cu zborul. Ciraquinty, bine ai venit! Ciraquinty, învață-mă să fac din imposibil posibil!” (p.133); ,,Apu Chen, acum știu că nimic nu este așa cum încerca mintea mea să cuprindă. Acolo unde m-ai dus pe aripile tale l-am văzut pe Marele Spirit (…). Acolo, la sursă, una cu Marele Spirit nu mai există teamă și nici moarte. Moartea este viață.”, ,,Pietrele care-i stăteau pe chakre și în mîini erau una cu corpul ei.” (p.134); ,,O legătură personală cu sacrul. Sînt energii arhetipale…”, ,,Nimic nu este ceea ce pare a fi. Dincolo de ce se vede cu ochii fizici există o altă lume”. (p.135); ,,Trebuia să ierte și să-și ceară iertare… “ (p.143); ,,Trecutul nu mai există. Viitorul nu există. Totul este aici și acum.”, ,,Cui îi este frică de moarte, îi este frică și de viață…” (p.144); ,,Nu acționa sub impuls. Lasă întîi să treacă emoția și apoi judecă. Cînd ai capul limpede.” (p.149); Cine era dincolo de creier? Cu cine oare făcea legătura creierul între aici și dincolo? Sufletul spun creștinii, hindușii, minte spun budiștii. Mintea-suflet comunică aici și acum prin creier.” (p.153); ,,(…) viața ca o poveste, un zbor de colibri.” (p.157); ,,Tu nu mai ești cel de-acum cîteva clipe. Cu fiecare secundă care trece devii un altul…” (p.161); ,,Lasă lucrurile să se întîmple așa cum trebuie să se întîmple.” (p.162); ,,Și nu uita: totul depinde de aici și acum…Tot ce se întîmplă aici și acum hotărăște destinul.” (p.162); ,,(…) îți vei scrie necrologul ca și cum azi ar fi ultima zi din viața ta. Apoi vei simula moartea. Eu voi sta la capul tău și voi citi ce ai scris tu. Îți voi susține spațiul și te voi ajuta să pleci. Îmi vei spune ulterior ce ai simțit.” (p.165); ,,Aici pe pămînt ai acum simțurile arhetipurilor care sînt în tine. Ai primit semințele lor.” (p.168); ,,Cel care te așteaptă o să-ți dea trei chei. Să fii atentă la ce-ți spune și să nu pui prea multe întrebări, chiar dacă nu înțelegi pe moment. Vom descifra apoi împreună. După ce vei afla ce trebuie să afli, el o să-ți arate drumul întoarcerii. Eu voi fi aici să te aștept!” (p.172); ,,dincolo de noi există o altă realitate, mult mai aproape de Dumnezeu… (p.187); ,,Primul pas spre rezolvarea tuturor problemelor este acceptarea”. (p.215), ,,(…) să fii în armonie cu pămîntul și cerul. Nu ești, te vei bloca iar și iar.” (p.216); ,,(…) fii prezentă! Fii aici! Lasă lucrurile să curgă! Dă drumul apei! Nu pune stavilă curentului! Nu te opune! Primește tot ce vine!” (p.223): ,,Cînd vei ieși din teamă vei fi liberă!” (p.239); ,,(…) spune cu voce tare, repet, cu voce tare, deoarece este important să te auzi rostind cuvintele! Este important ca universul să audă cuvintele. Spune cine ești și cum te numești.” (p.240); ,,Salvarea era în ea. Ea în tot și totul în ea. Ea, fărîmă din creator, din Marele Spirit.” (p.248).
,,Puternică și liberă” (p.241), Aurora Dumitrescu e un om vindecat, intens spiritualizat. Șamanul scris de ea e o modalitate prin care lasă moștenire, oferă daruri. Dincolo de ritualul șamanic (pentru unii de neînțeles, ficțiune pură), există pasaje în care scriitoarea devine creatoare de poveste, în continuarea poveștii asimilate în șamanism, în care cerebralitatea, mintea, cartezianismul și luciditatea nu-și au locul (exemplu fiind, între altele, visul cu scara de frînghie transformată în scară de cărămidă, vuietul pietrelor vorbitoare sau casa cu trei încăperi). Biruitoare fiind, Aurora Dumitrescu pune în cuvinte experiențe personale spirituale înalte, trăite cu adevărat pe cont propriu, treceri personale de la profan la sacru: ,,Fii tu, fii naturală”. (p.242).
Aurora Dumitrescu simte în timp ce scrie și scrie în timp ce simte. Scrie și sub impulsul unei uriașe și răvășitoare maternități, experimentînd coborîrea, dar și urcușul. Punîndu-se pe sine în ipostaza eroului mitic, ea ,,concurează” eroul de basm, însă la o scară mult evoluată, chintesențial-spirituală. Opus cărților sale anterioare (unde ,,ispita” ficționalizării e mare), în Șamanul, unde ,,supremația inimii” (p.246) primează, Aurora Dumitrescu pune miza pe adevăr, nu pe ficțiune, nu experimentează doar la nivel imaginar, ci și la nivelul simțurilor.
Șamanul e povestea din spatele Poveștii. Din punct de vedere al propriei experiențe narative, Șamanul e similar saltului cuantic. Prin prisma medicinei practicată de personajul central Monica, inițierea în șamanism e un fel de ,,Noua carte a sănătății”, în care trupul și mintea nu mai sînt privite și analizate disociat, ci împreună, ca un întreg. Talentul Aurorei Dumitrescu este de a ne purta pe minunate aripi de scriitură și spiritualitate.
Asemenea basmelor cu fețifrumoși și ilenecosînzene, Șamanul are un sfîrșit fericit: Mihai, copilul Monicăi, iese din comă, în ciuda pronosticurilor rezervate ale medicinei oficiale. E, în subtext, triumful Vieții asupra Morții.
Aurora Dumitrescu,
Șamanul,
București, Editura Eikon, 2025, 283p.
Bibliografie
- Alberto Villoldo, Inima șamanului
- Marcela Lobos, Trezirea șamanului lăuntric
