Bizară…

cel puțin – adesea până la ticăloșie – invocarea drepturilor omului; și nu mă refer la dreptul de a ucide cu premeditare semeni fără riscul de a fi eliminat fizic ulterior. Din drepturile omului fac parte și umilirea semenilor care cred mai altfel prin tradiție, apoi și ironizarea, judecarea fără drept de apel, specifice mai cu seamă mediaticilor. 

Mult mai gravă se arată situația atunci când instituții având menirea de a-i apăra pe cetățeni de abuzurile concetățenilor, își justifică impotența faptică invocând drepturile omului. Un eveniment recent   a evidențiat ce se întâmplă într-o țară recent intrată în marea alianță a belicoșilor, (re)cunoscută de decenii în Europa și pentru faptul că își satisfăcea alcoolismul cronic dar și sexualitatea feminină prin deplasări continentale cu  vaporul  și nu numai, inclusiv în țara noastră. 

Deși unele canale au defulat prezentând lucrurile invers, adică refulat, la o cercetare onestă se constată că: niște minți înfierbântate (deci nu alcoolizate pentru că asta costă mult acolo) au anunțat o manifestare în cadrul căreia să fie ars în public un exemplar din Coran, în liberalul spațiu scandinav  desigur. Până aici nimic deosebit având în vedere că tembelismul nu are margini mai ales dacă ai și intrat în marea alianță. Evident că generalizarea este un păcat, un defect al cugetării; au existat voci care au cerut interzicerea manifestării, inutil însă pentru că poliția națională  și-a declinat competența conjugându-și incompetența: arderea Coranului în public nu poate fi interzisă pentru că ar încălca drepturile omului. 

Tot ce a urmat apoi în spațiul musulman, oricât de violent, ține mai curând de firescul contrabalansării jignirilor. Ar fi de menționat că deși cruciadele au pornit dinspre Europa spre zona musulmană, credincioșilor mahomedani încă nu le-a trecut prin minte să ardă în public Biblia iudeo creștină, chiar dacă  nu-i agreează nici pe unii nici pe alții, (dar asta e o altă poveste tristă). Ar fi fost și culmea necredinței, având în vedere că Iisus e o prezență de elită profetică în Coran. 

Arderea scrierilor, a operelor are uneori și un revers. În pragul morții, Vergilius a avut o ultimă dorință: să fie arsă, distrusă Eneida, simțind-o ca imperfectă, nefinisată, nedemnă de măreția romană. Evident exagera, căci, spune Horatius „poeților le sunt permise toate”, astfel că la ordinul lui Augustus epopeea a fost salvată devenind în scurt timp instrumentul suprem al propagandei imperiale romane și al învățării limbii latine literare; până în ziua de azi (unde se învață…)  

Mai aproape de noi, Ceaikovski și-a distrus o compoziție cam din aceleași considerente ca poetul roman; a fost reconstituită fie și parțial în perioada comunistă. 

Cel puțin din aceste două exemple rezultă clar că există și un drept al autorului, al creatorului. Dacă drepturile omului jignesc, batjocoresc… oamenii considerați ne semeni, prin dreptul distructiv autorii, creatorii din dorința de a da ceva sublim, devin uneori terențieni, adică se pedepsesc pe ei înșiși. 

Revenind de unde am pornit, să (re)citim Papucii lui Mahmud, scrierea marelui teolog creștin Grigore Pișculescu, prozatorul Gala Galaction. 

În fine și ceva… bun pentru semianalfabeți: dintr-un canal emană vestea conform căreia pompierii români  luptă pentru  sustenabilitatea   incendiului din insula Rhodos.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *